Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
(De)limitări ale scrisului lui Alexandru George de Marian Victor Buciu

Alexandru George îşi câştigă simpatia printr-o sinceritate mai accentuată decât se obişnuieşte, asumată nu fără riscuri, cât se poate de necesară însă înţelegerii şi explicării scrisului său. Unul asumat, organizat haotic, însă natural.

Autorul de întâmplări, petreceri, capricii, ne oferă şi amănunte direct organice, în A privi şi a vedea: Simple întâmplări în gând şi spaţii, CR, 1982: „Eu scriu stând în picioare, şi la mai multe lucruri deodată, uneori la câte patru, cinci şi citesc în acelaşi mod. Cred că asta corespunde stilului dispersat în care am ajuns să le văd pe toate, urmând logica unei priviri care se fixează capricios şi neaşteptat…”. Adeptul criticii de (re)cunoaştere, de identificare – în primul rând cu sine, apoi cu alteritatea, autori, opere – aici, în felul cel mai simplu şi direct, se expune. Iată, prin urmare, o adevărată, admirabilă autoscopie: cum scriem, aşa citim. Stilul, în sensul larg, scris-cititului, suntem fiecare dintre noi şi devine important să ne (re)cunoaştem. Din nou descoperim rosturile adânci ale (re)cunoaşterii critice, nu numai în limite literare, filosofice, dar integral umane. Intuiţia literar-filosofică, creatoare şi gnoseologică, a autorului, şi în ipostază critică, se cade a fi ea însăşi descoperită. O astfel de concepţie nu duce în nici un caz la eşecul scrisului, în sensul cel mai nedorit, dar chiar la mai multe limite ale salvării lui. Adevărul stilistic reduce astfel inautenticitatea gândului. Autorul scrie aşezat, în primul rând, în picioare, într-o funciară adecvare a expresiei cu sine, iar în anumite limite ce scrie el chiar stă, rămâne în picioare. Cam acelaşi lucru se întâmplă în cazuri de acest fel şi cu cititul. Asumarea înalţă. Este prima, determinanta alegere.
Critica profesată de Al. George, chiar în modul cel mai ferm, este aceea de recunoaştere. O critică, aşadar, estetic, filosofic, etic, recunoscătoare: „să recunoaştem (termen, după noi, suprem, în activitatea criticului)”, notează slujitorul ei într-un loc din volumul său La sfârşitul lecturii, III, CR, 1980, p. 273. Apropiată, pur teoretic vorbind, de critica conştiinţei, de critica de identificare, aceasta este o critică zisă de el, altminteri, activă, cu un termen mai vag şi mai general (id., 283).
Formal, ordinea recunoscută de Alexandru George, în articolul său tot de aici, Critică şi creaţie, este teoria, apoi practica literară. Ideile literare preced, natural şi cronologic, critica literară ca domeniu de existenţă. Într-adevăr, Al. George are o înţelegere extensivă, astăzi am spune pluridisciplinară, a criticii. El notează că „definiţia criticii este foarte largă”. Dar nu extinde însă definiţia acceptată, mai mult decât expusă, la modul creator absolut, total, unde ajunsese, dar ulterior s-a retras, luând mai bine seama, E. Lovinescu, cel care invocase critica drept a zecea muză. Critica, aşa cum o înţelege şi exercită, se reduce – paradoxal – la o funcţie de mediere, între operă şi toţi ceilalţi cititori interesaţi de natura ori existenţa ei reală şi se pretează doar la interpretare. Ea obţine doar un loc şi un rol de interval. Ideal, el vrea ca operaţia sau, cu termenul propriu, acţiunea ei, să fie aceea de mediator potrivit, ca o cheie în broască. Adevărul interpretării, în esenţă, îi conferă justificarea.
Critica rămâne dependentă de creaţie, dar creaţia, dacă este deplină, adevărată, nu ajunge subordonată faţă de critică. Separarea domeniilor îi apare lui Al. George că are mai multă proprietate decât interferenţa lor. A(l)titudinea sa programatică, la limită paradoxală, ajunge de înfruntare prin confruntare. „Este necesar deci să apropiem noţiunile de critică şi creaţie cât mai mult, dar tocmai pentru a le deosebi.” Poziţia sa apare diferită, o remarcă singur, de a lui G. Călinescu. Acesta le apropie, critică şi creaţie, şi le identifică în mod ambiguu. Nu are aşteptata obiectivitate a subiectivităţii, căutată de Al. George la sine şi la ceilalţi. G. Călinescu este o natură „subiectivistă” (nu subiectivă?, atunci e vorba de o teribilă şi injustă înfundare a autorului Principiilor de estetică, poate prin confuzie, din partea urmaşului literar), de aceea el nu separă creaţia, critica, istoria literară. Un exces, un extremism pe care moderatul, cum se consideră el, Al. George le respinge.
(Re)cunoaşterea devine într-un fel alegerea alegerilor, farul omenesc călăuzitor de-a lungul unei existenţe. Citind capodopere „nu m-am simţit niciodată barbar”, constată scriitorul şi cititorul în A privi şi a vedea: Simple întâmplări în gând şi spaţii, CR, 1982. Aici umilinţa şi orgoliul se confundă fericit în acceptarea critică de sine.
Al. George a scris mult, prea mult, recunoaşte el uneori, ca în articolul La sfârşitul lecturii, din acelaşi volum. A scris întâi, timp îndelungat, pentru sertar, apoi s-a dedat, ivindu-se ocazia ajunsă şi cauză, publicisticii. A urmat o intensă colaborare, uneori inerţială, nevoită, dar acceptată ca provocare, una, am constatat, cu sens tainic. Există în credinţa lui un mister al existenţei, al faptelor ei, de orice fel, cum există un mister al creaţiei, nu doar la I. L. Caragiale, acroşat întâmplător în Figura geniului şi masca banalităţii, op. cit.
Al. George înţelege scrisul într-un fel generos, idealist, dar admirabil şi surprinzător pentru un anxios egotist, cum prea puţin o recunoaştem, în pofida măştii sociale şi culturale autoimpuse strategic. El înţelege, va să zică, scrisul ca o colaborare cu predecesorii admiraţi ca slujitori chemaţi la impunerea limbii noastre. Iar dacă vocaţia estetică a limbii nu devine apanaj comun, cea morală, concret gramaticală, incumbă tuturor. Ca atare, cum o va impune în tot aici, vezi Apărarea şi ilustrarea limbii române, limba română se cuvine, fireşte, apărată şi ilustrată de toţi utilizatorii ei. Dar despărţirea artisticului de lingvistic o fac, acum, eu, ea nu reiese din poziţia sa. El, luat de valul responsabilităţii, lărgeşte cât poate atitudinea faţă de limba maternă. Şi, iată, nu doar elogiază un dicţionar – surprinzător apare faptul că nu este unul pur şi simplu al limbii noastre, dar al acesteia strâns legată de originara latină. Ar da, dacă i-ar sta-n putere, declară (Adevărata tradiţie, op. cit.), un premiu, chiar unul literar!, pentru Dicţionarul latin-român de G. Guţu.
Al. George acordă o largă, variabilă, dar şi imprecisă, accepţie stilului, şi atinge superficial figuraţia retorică. Rareori îi ies din condei numele unor tropi, precum, la Fănuş Neagu, „volburoase metafore” (op. cit., p. 78). Ei, tropii, sunt lăsaţi pesemne în seama şcolii, a criticii noastre universitare, osândită, nu fără o anumită, chiar substanţială, doză de dreptate, ca fiind caracostizată, tehnicistă, aridă, impersonală.
Dar scrisul, pe cât posibil epurat de tropii ambiguităţii, primeşte în textele lui şi cuvântul rar, familiar, pitoresc, argotic, livresc. Admiră „sacadele de idei” (La sfârşitul lecturii, III, CR, 1980, p. 213) ale lui D. I. Suchianu; sacade însemnând mişcări bruşte, laudă deci iuţeala, repezeala cu care apar ideile. „Ca să ajungă acolo unde îl cocoaţă dramaturgul” (p. 101), notează în acelaşi volum ce-i face I. L. Caragiale unui personaj. În Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale stupefiază strenue, din „fetele acelea strenue şi strălucitoare” (p. 20). Harţabale (p. 96), de la Mateiu I. Caragiale citire, sunt desigur femeile de moravuri uşoare. Scrie procedimentul (p. 55) pentru procedare. E printre extrem de rarii folositori ai termenului de extracţie franceză mutonier cu înţelesul adverbial-proverbial „de turmă”: „urmam, în spirit mutonier, o programă analitică” (p. 239), iată una dintre săgeţile otrăvite, antipedagogice. Nu-l zgârie mintal nici adverbe nu tocmai în spiritul şi natura limbii, de felul sentimentaliceşte (Pro libertate, p. 134).
Liber, mai cu seamă faţă de sine, nu fără a întâmpina eternele obstacole ale gândirii interesate în fel şi chip, el scrie acum „pe toate tonurile”, după cum recunoaşte şi avertizează chiar din prima pagină a unui volum,Pro libertate, Albatros, 1999. Trebuie să înţelegem că diversitatea tonală include critica, polemica, accentul pamfletar.
Scriitorul discontinuu şi de aceea nu pe deplin critic, cum se crede, discipolul indirect recunoscut chiar şi al lui G. Călinescu, de la care a învăţat să se apropie şi să se îndepărteze de opere, să le admire şi să li se opună, să le spună ce li se cuvine mai întâi în felul cel mai elementar, da ori nu, autorul acceptat cel puţin de sine ca primordial artist, scrie spontan, autentic, responsabil, deopotrivă în adevăr şi eroare, în dreptate şi strâmbătate. El nu se ascunde şi nu fuge, de nimeni, cu atât mai puţin nu se închide în sine, ca destui alţii, care o fac nu doar faţă de ceilalţi, dar chiar faţă de ei înşişi. Al. George nu li se alătură acestora, pe ei îi reprobă lămurit şi făţiş.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara