Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dependenţa de confesiune de Dan Cristea

Semnând „Marcovici” ultimul ei volum de versuri intitulat Intimitate (Editura Charmides, 2013), Angela Marinescu (să notăm că poeta s-a mai folosit de un pseudonim, şi anume Basaraba Matei, pentru una dintre primele ei cărţi) confirmă un lucru pe care îl ştiu demult cei care se ocupă cu literatura „eului”.

Faptul că identitatea trece neapărat şi prin numele real, de care nu se poate face abstracţie. Or, despre identitate şi problemele ei e vorba, în principal, în scurta culegere, de numai douăzeci şi cinci de poeme, a autoarei, căci „intimitatea”, la care se referă titlul, e doar una dintre înfăţişările sau metaforele identităţii. E greu de crezut, altfel, că poeta ne-ar fi putut oferi, fără girul autenticităţii numelui real, amănunte atât de crud – personale – şi mai multe ca oricând până acum –, legate de propria biografie, de accidentele dramatice ale acesteia sau detalii, îndeobşte trecute sub tăcere, privind ceea ce ea denumeşte ca fiind „rude de sânge” (neputinţa de a le mai atinge, scrie poeta, într-un poem, „îmi dă senzaţii/ de criminal/ decadent”).
Astfel, despre locul naşterii şi al copilăriei, aflat în „apropierea pustei ungare”, aflăm că e un spaţiu în care „tuberculoza/ se reproduce/ mecanic”. Este evocat, în acest context, tatăl, „bătrân şi bolnav, înaintea morţii”, care îşi târa pe drum „trupul NU, obscur, obscen şi profund precar”. E un „tată NU”, cum este şi familia („familia mea este familia NU”), cum este şi blocul („blocul NU”) în care se locuieşte, într-un cartier straniu şi în condiţii de lumea a treia („blocul, înconjurat de copaci făcuţi din limfă rece/ era degradat până la structura de rezistenţă/ structură făcut din limfă de gheaţă”). Peisajul, trebuie remarcat, e unul mai mult mental, ciudat amestec de inginerie precisă şi de anatomie imaginară. Aici, în blocul cu subsoluri „dărâmate, scorojite şi umede”, poeta (care se descrie pe sine: „sunt înaltă şi bolnavă şi sunt NU”) ar fi scris, „în delir”, despre structura nopţii (volumul de poezii apărut în 1979), dar „NU în timpul urletelor/ copilului revoltat încă din faşă”) şi tot aici, în acest decor mizerabil, ar fi „şters scrisul de pe faţa pământului”.
Confesiunile în proză tot mai dese, risipite prin „jurnale” şi prin interviuri, au început însă să concureze în modul cel mai serios dezvăluirile „lirice”, iniţial provocatoare, şocante, descumpănitoare, chiar scandaloase, ale Angelei Marcovici-Marinescu, dezvăluiri, care constituiau vârful de lance al acestei scriituri, care îşi propune singularizarea cu orice preţ. Despre acest „NU” emblematic, de care poeta se ţine cu dinţii, ne informează şi câteva rânduri, bine articulate şi departe de „delir”, pe care le găsim în Jurnal scris în a treia parte a zilei, din 2003: „Decât să-mi propun să accept mai bine îmi propun să nu accept. Plăcerea este, astfel, mai mare. Este în acest nu o plăcere pe care nici un da n-o poate egala. Nebunia unui nu întrece în forţă nebunia însăşi. Îmi place până la nebunie nu-ul. Nimeni nu mă va vedea cu vreun da pe buze”. Explicaţiile de acest fel, conţinând şi o doză de infantilism, pe lângă porţia mare de exhibiţionism negativist, domesticesc poezia, o parazitează, răpindu-i din forţa de şoc confesivă.
Un alt joc cu identitatea se desprinde din poemul fără titlu, de la pagina 17 a volumului. Poeta vorbeşte despre sine ca despre un personaj, la persoana a treia. Este, aşadar, o „tipă ceva mai ciudată, «lovită la propriu», o boală probabil extremă”, care, într-o gară oarecare, îi povesteşte altei „tipe” despre sora ei, dintr-o provincie din nordul ţării, „soră ce avea comportament de călugăriţă”. Sora respectivă, profesoară de franceză, continuă povestitoarea, „i-a făcut praf pe elevi”, dar şi pe ea, „handicapata familiei”, deopotrivă „tipacarescriecusânge”. Nu lipseşte din context nota de autoderiziune, pentru că povestitoarea ne spune despre ea însăşi că vorbea „oarecum cu grijă şi emfază” (se ascunde, de fapt, sub un alt mod de a se exprima, care n-ar fi cel propriu), iar portretul pe care şi-l face nu e nici el tocmai măgulitor: „ea era doar atât: o chinezoaică, înaltă, din lumea/ asiatică/ a poeziei, mereu de nerecunoscut, mereu de/ sprijinit/ cu beţe ascuţite, ce găuresc pielea femeilor/ galbene/ numai femeile înalte şi bolnave se pot rata”.
Încercările bolii şi ale suferinţei, aşa cum ni se destăinuie poeta, în repetate rânduri, i-au modelat crucial identitatea. Sau, mai bine zis, au sfârşit prin a face parte din însăşi identitatea ei. Să citim, în acest sens, un poem care funcţionează, într-un fel, precum o oglindă întoarsă în comparaţie cu cel pe care tocmai l-am comentat. Aici, protagonista se adresează, la persoana întâi, unei „fiinţe ciudate”, indefinibile, şi faţă de care se simte „detaşată”, ca „un obiect sexual ce imploda, chiar atunci, în faţa ei”. În cuvintele vorbitoarei, în care confesiunea se confundă cu o profesiune de credinţă, boala nu este numai obiect, precum ceva despre care se discută şi se comentează, ci implică, într-un mod opţional, de altfel („eu merg pe intensitate”), o metodă de a trăi (se înţelege, fireşte, şi una de a scrie), un mod de a fi al fiinţei, o identificare cu „intensitatea masivă şi rece/ pe care ţi-o dă boala/ care te urmăreşte de-a lungul timpului, orice/ ai face,/ fără de care nu se mai poate trăi şi nici respira,/ atât de tare/ încât ţi se face greaţă şi îţi vine să vomezi/ mereu şi trebuie să-ţi bagi degetele în gât”.
Boala înseamnă, cu alte cuvinte, nu numai infirmitate şi slăbiciune, dar şi o intensificare a trăirilor, izolare, umilinţă, dar şi o revendicare orgolioasă a singularităţii, complexe, alergii şi frustrări, dar şi o exacerbare a instinctelor („boala este aceea care îţi exacerbează instinctul sexual”), solitudine („singură, ca o larvă de fluture”), dar şi acuitate a simţurilor („laser/ te-am inventat/ te-am frecventat/ tocmai când eram în plină/ nevroză”), destin şi stil deopotrivă. Boala, de asemenea, este cea care îi dă dreptul poetei la discurs şi la „confesiune inclementă”, care, cum observă cineva, sună uneori a denunţ de sine, dar şi a clamare a nonculpabilităţii („suntbătrână. suntinocentă. sunt autistă,/ sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit/ în preajma sinuciderii”) şi tot boala, exprimarea dinlăuntrul ei, ar cauţiona autenticitatea mărturiilor existenţiale.
Pe lângă o anumită gratuitate a formulei estetice, venită dintr-o disponibilitate „sans ravages” a eului, şi pe care o încorporează în unele cazuri (citim chiar şi la Angela Marinescu, într-o recent publicată carte de interviuri, a lui Marius Chivu, o destăinuire de felul: „Posed sentimentul gratuităţii în cel mai înalt grad”), confesiunea, după cum ne învaţă practica literară, poate juca multe roluri, după cum poate îndeplini şi multe funcţii. Printre ele, cu siguranţă, şi pe aceea terapeutică, de catharsis psihanalitic, de eliberare de obsesii şi de epurare de magmele care ţin încorsetată identitatea. În acest sens, în interviul de care am amintit, Angela Marinescu poate emite, cu egală îndreptăţire, două fraze, numai aparent antinomice, pe care trebuie, deopotrivă, să le privim cu atenţie. „În faţa hârtiei nu mă pot controla”, afirmă poeta, dar şi, ceva mai departe: „Prin scris îmi controlez viaţa şi libertatea”. Nod de contradicţii, poemele din acest volum (şi nu numai) ale Angelei Marcovici-Marinescu certifică valabilitatea ambelor afirmaţii. Nu întâmplător astfel, poeta scoate în evidenţă, cu precădere, „intensitatea masivă şi rece” pe a cărei „mână” a ales să mizeze, în scris şi în viaţă, sau „mişcările reci şi precise” pe care a ajuns să le efectueze. Acestea, cum spune, „nu mai au căldura şi confuzia/ stupidă/ a tinereţii”, constituind, în schimb, un soi de baraj protector împotriva delirului şi a nebuniei care îi dau târcoale: „pe suprafaţa hainelor mele se joacă,/ într-un clar obscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge/ ca un câine turbat, nebunia”.
Parafrazând afirmaţiile unui mare mânuitor al indiscreţiilor de sine, duse până la pragul înjosirii şi al penibilului (l-am numit pe Michel Leiris), s-ar putea spune că Angela Marcovici este o profesionistă a confesiunii şi, în acelaşi timp, o dependentă de confesiune, aşa cum alţii sunt dependenţi de drog sau de alcool. Sunt însă câteva jocuri ale confesiunii pe care le putem urmări şi la Angela Marcovici. Ştim astfel că dezvăluirea de sine nu trebuie luată, întotdeauna, ad litteram, ci citită din interiorul ei, care poate contrazice primele impresii, impunându-se, precum un negativ, în faţa aparenţelor. Confesiunea, aşa cum este şi scrisul, în genere, nu înseamnă transparenţă. Clamându-şi pe un ton suspect de umil insuficienţa ori insignifianţa scandaloasă a propriei persoane („nu sunt bună de nimic,/ pe cine ar mai putea interesa / întunericul meu/ din care/ ţâşneşte/ urină” sau „sunt praf şi pulbere/ sunt vid/ sunt nimic/ cu majusculă/ dacă vreţi astfel/ şi vă satisface/ mie îmi este indiferent”), poeta îşi etalează, de fapt, orgoliul teribil ori indiferenţa suverană faţă de privirea celorlalţi. Ceea ce este, în fond, o mască a aceluiaşi orgoliu. Însăşi vitalitatea locvace pe care autoarea o pune în serviciul propriei demascări, ca şi plăcerea de a se arăta în posturi decăzute, susceptibile de a provoca penibilul devin suspecte. Există o relaţie sado-masochistă în astfel de autoportrete provocatoare, o combinaţie de plăcere şi suferinţă (al doilea poem al cărţii, Lumina dimineţii, nu înfăţişează altceva), de rană şi satisfacţie, de distrugere şi gratificaţie. Dar, ca şi anxietatea „persecuţiei”, de observat în nu puţine locuri din carte, toate acestea sunt permise, tolerabile, intră, cu alte cuvinte, în ceea ce numeam „jocurile” (sau capcanele) confesiunii. Pericolele reale pentru poezia Angelei Marcovici vin însă din altă parte. Din absenţa compasiunii pentru cei vulnerabili, din afişarea unui soi de „machism” dinaintea feminităţii, din apologia lipsei generalizate de sens, din viziunea unei lumi în care, cu toţii, suntem „nenorociţi”, din concesiile făcute gustului public pentru morbid, sexualitate şi senzaţionalism.
Poeta se doreşte foarte mult a fi un autor postmodern. Izbuteşte, cel puţin prin adoptarea unui program antiumanist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara