Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Depăşirea respectuoasă a gândirismului de Ion Simuţ


Despre revista "Meşterul Manole", apărută la Bucureşti în intervalul ianuarie 1939-aprilie 1942 în doar treisprezece numere fizice (lunare sau combinate), nu s-a putut vorbi sau scrie până în 1990, nu atât datorită programului ei, străin de orice extremism, cât datorită faptului că liderul grupării, Vintilă Horia, alesese calea exilului (rămăsese în 1945 în Italia, emigrase în 1948 în Argentina şi se stabilise din 1953 la Madrid). Aşa se face că sintezele de istorie literară dinainte de 1990 nu o pomenesc, nici Ov. S. Crohmălniceanu, nici Al. Piru, nici alţi cercetători. E ignorată până şi de Dicţionarul cronologic al literaturii române, apărut în 1979 sub coordonarea lui I. C. Chiţimia şi Al. Dima, care înregistrează aspecte şi evenimente mult mai mărunte. (Apropo: iată o lucrare de sinteză a literaturii române în date, foarte necesară şi astăzi, care ar trebui revizuită substanţial, completată, actualizată şi reeditată.) După 1990, Vintilă Horia, care a murit în Spania în aprilie 1992 fără să mai apuce să viziteze România postdecembristă, ar fi dorit reluarea revistei şi a programului ei, dar a fost imposibil. Gestul nu ar fi devenit, probabil, mai mult decât o formă de omagiere a unui trecut cultural ce merita, fără îndoială, să fie mai bine cunoscut după o lungă interdicţie.

Cele mai importante reconsiderări postdecembriste ale grupării din jurul revistei "Meşterul Manole" se datorează întâi unui amplu grupaj evocator şi evaluator din revista ieşeană "Dacia literară", în numărul 3 din 1995, şi apoi lui Nae Antonescu, care reconstituie generos profilul şi ambianţa revistei în volumul Reviste literare interbelice (Ed. Dacia, 2001, p. 230-260). Unul din cei doi supravieţuitori, în acest moment, dintre componenţii grupării, ieşeanul Al. Husar (celălalt fiind prozatorul şi memorialistul Pericle Martinescu), a iniţiat în 2004 realizarea unei antologii literare, care selectează semnificativ din poezia, proza, critica, publicistica şi traducerile apărute în revista "Meşterul Manole", adăugând în anexe secvenţe documentare (corespondenţă, evocări, dialoguri retrospective, articole de istorie literară), o transcriere a sumarelor celor treisprezece numere, un foarte util indice bibliografic (întocmit profesionist de Aurelia Stoica) şi un mic album fotografic. E o modalitate dintre cele mai edificatoare de a reveni, în cunoştinţă de cauză, cu o bună parte din textele doveditoare pe masă, asupra unui episod important din viaţa noastră culturală, episod prea multă vreme complet ignorat.

Revista "Meşterul Manole" apare într-un moment neprielnic literaturii: anii 1939-1942, înaintea angajării României în război, ani de declin şi prefigurare a marasmului din ce în ce mai ameninţător. Efervescenţa culturală a deceniului patru rămăsese în urmă, iar vitalitatea acelui interval (1930-1938) nu mai putea fi egalată. Dar generaţiile doritoare de afirmare nu pot aştepta. Iniţiatorul şi sufletul noii grupări este Vintilă Horia. La numărul 1, din ianuarie 1939, "Meşterul Manole" se recomandă ca o revistă lunară de literatură, avându-i ca redactori pe Ovid Caledoniu, Vintilă Horia şi Miron Suru. Grupul revistei, destul de numeros, este şi el anunţat de pe prima pagină: Ştefan Baciu, Mihai Beniuc, Ovid Caledoniu, M. Camilucci, Virgil Carianopol, Mihail Chirnoagă, Paul Constantinescu, Vintilă Horia, Ion Aurel Manolescu, Aurel Marin, Pericle Martinescu, I. Mirea, Horia Niţulescu, Grigore Popa, Rudd. Rybiczka, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Mircea Streinul, Miron Suru, Ion Şiugariu, Octav Şuluţiu. Sunt foarte multe nume care au rămas fără glorie, în zona literaturii minore. Ideologic, ne poate surprinde să întâlnim pe aceeaşi listă un poet de extremă stângă, cum este şi va rămâne Mihai Beniuc, cu un scriitor simpatizant al legionarilor, cum e Mircea Streinul. E de observat că, alături de mulţi poeţi modeşti, gruparea se diversifică în sensul preocupării pentru muzică (prin compozitorul Paul Constantinescu), pentru artă (prin Ioan I. Mirea, care scrie despre Ştefan Luchian), pentru teoria estetică (prin italianul Marcello Camilucci), pentru filosofie (prin Constantin Micu, preocupat de caracterul specific al spiritualităţii româneşti, şi prin Grigore Popa, militând pentru o filosofie românească după modelul celei a lui Lucian Blaga, o filosofie a mitului şi a metafizicului, ca puteri revelatoare, capabilă să depăşească faza profesorală) şi, foarte vag, pentru politologie (prin Coriolan Gheţie, scriind despre "problematica mulţimii").

La ultimul număr, apărut cu menţiunea ianuarie-aprilie 1942, revista îi are ca directori pe Ovid Caledoniu şi Vintilă Horia, iar ca prim-redactor pe Ion Şiugariu. Lista grupului elimină multe din numele notate în primul număr, dar şi adaugă altele: prozatorul V. Beneş (o achiziţie importantă), poetul Emil Botta (cooptat în grup, însă fără să fi avut posibilitatea să publice în revistă), prozatorul Laurenţiu Fulga (publicat în revistă şi debutat cu volumul de nuvele Straniu paradis în 1942, chiar în anul în care revista îşi încetează apariţia), Ion Frunzetti (cunoscut acum doar ca poet), filosoful în devenire Constantin Micu, rămas o simplă promisiune, aşa-zisul eseist Axente Sever Popovici. Toţi noii veniţi sunt prezentaţi pe scurt, printr-un elogiu colegial, în notele revistei. Al. Husar reconstituie toată această dinamică a grupului, printr-o selecţie generoasă de texte din toate sectoarele revistei, inclusiv din zonele publicistice: declaraţii programatice (Orizonturi), cronici literare (Viaţa cărţilor, de unde reţine numai observaţiile generale despre poezia tânără sau de bilanţ anual, lăsând deoparte, din păcate, cronicile literare propriu-zise) sau note referitoare la viaţa literară (Cuvintele vremii).

Revista a apărut într-un interval prea mic şi prea nefast pentru ca grupul să apuce să se exprime plenar şi convingător, dar unele clarificări teoretice dau o idee despre posibila direcţie estetică. Principalul teoretician şi animator, Vintilă Horia, se revendică, însă nu din primul număr, ci mai târziu, în 1941, de la exemplul cultural al revistei "Gândirea", considerată "expresia cea mai înaltă a geniului autohton" (p. 227). Integrarea lucidă şi constructivă într-o tradiţie naţională aflată "în ascensiune continuă" înseamnă a regăsi "bucuria de a fi român" (p. 162). Judecând "Meşterul Manole în perspectivă" (aşa se intitulează articolul programatic din 1941), Vintilă Horia propune ieşirea din etnicismul gândirist, printr-un proiect de europenizare disperată: "Prin generaţia Meşterului Manole, scriitorul român are dreptul de a păşi în universalitate, bogat de o cultură românească esenţială şi liber de a crea orice pe temelia acestei culturi. Până acum scrisul nostru a clădit alături de cultura europeană. Azi are dreptul de a crea în ea, deoarece posedă în urmă un ciclu împlinit, o tradiţie şi un sens ascensiv" (p. 227). Anterior, în 1939, acelaşi Vintilă Horia a firma că tinerele condeie vor să clădească "imaginea unei Europe renăscute şi reînfrăţite sub faldurile unui nou umanism, între hotarele căruia spiritualitatea românească să-şi poată spune cuvântul ei răspicat şi hotărâtor" (p. 229). Liderul grupării se delimitează categoric de eseiştii de la "Criterion", care, observă el polemic, "încercau să înrădăcineze la noi manierele unui occidentalism în decadenţă", pe când "noi - afirmă Vintilă Horia - tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc" (p. 230). Scriitorii din gruparea de la revista "Meşterul Manole" erau animaţi de o mare dorinţă de afirmare europeană, recunoscând tradiţiile româneşti şi încercând să le depăşească. Din nefericire, puţini dintre ei aveau mijloacele de expresie necesare pentru a îndeplini un asemenea proiect. Dar pentru un grup de scriitori în jurul vârstei de 25 de ani conta enorm declanşarea unui elan constructiv şi a unui entuziasm creator. Solidaritatea de generaţie tânără orientată ferm spre Europa îşi construia inspirat premisele marii creaţii. Pentru a găsi o direcţie proprie, Vintilă Horia nu avea prea mare spaţiu de întors între "Gândirea" şi "Criterion", dar a încercat, cu fervoarea specifică vârstei, să-şi găsească o poziţie culturală definitorie.

Există, cum e şi firesc, aspecte specifice fiecărui domeniu. Ion ?iugariu remarcă "marea sărăcie de fond în care se complac aproape toţi poeţii noştri tineri", ascunşi după o "întreagă tufărie de figuri stilistice, absolut inutile" (p. 220). El condamnă "poezia de atmosferă", proliferarea cuvântului "vis" ca un clişeu şi îşi arată preferinţa pentru "o poezie de atitudine, cu un conţinut relativ evident" (poate că, în acest sens, numai poezia lui Mihai Beniuc corespunde idealului). Ion Şiugariu vrea o înnoire de fond, destul de neclar formulată ca opţiune. Refuză orice experimentalism de tip avangardist, dar şi inerţia simbolismului minor, contestând "decadentismul imagist şi formalismul sec" (p. 223). Însă cei mai mulţi dintre poeţii publicaţi în revistă (Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Ovid Caledoniu, Aurel Marin şi ceilalţi antologaţi de

Al. Husar) rămân în perimetrul unei poezii de atmosferă, o poezie sentimentală, nostalgică, elegiacă. În proză, Vintilă Horia propune "o nouă înţelegere a fantasticului" (aşa se intitulează un articol din 1939): concentrarea într-un simbol, evadarea din realitate - tendinţe ce pot fi sintetizate în noţiunea de "fantastimbolism" (p. 176-177). Revista se susţine în acest program prin Mircea Streinul şi V. Beneş, dar îi invocă drept exemplu şi pe Victor Papilian şi Pavel Dan. Altă dată, Vintilă Horia numeşte destul de impropriu şi confuz această poetică antirealistă ca "estetică a non-existenţei" (p. 217), prin care trebuie să înţelegem "victoria fantasticului" şi revelaţia blagiană a misterului (p. 217) sau construcţia narativă "dincolo de orice experienţă realistă" (p. 215), o literatură "fantastic-subiectivă" capabilă să realizeze conjuncţia dintre Prometeu şi Narcis (p. 218). În critică, tinerii scriitori vor o totală independenţă de opinie, desprinderea de conjuncturile politice şi se revendică de la asprul şi necruţătorul criticism maiorescian. Numai că, la cronica literară a revistei, Ion Şiugariu şi Miron Suru nu s-au putut constitui ca autorităţi.

Antologia literară realizată de Al. Husar re-descoperă o secvenţă multă vreme ocultată în istoria noastră literară, dezvăluind rolul catalizator al tânărului Vintilă Horia. Dacă ar fi avut răgazul să continue, revista "Meşterul Manole" ar fi putut construi şi impune (cel puţin în proză) o direcţie viabilă şi fertilă în literatura română.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara