Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
DES-FOSILIZAREA (I) de Dan Dediu


Trăim într-un timp al schimbărilor accelerate de paradigmă. Lumea se transformă foarte repede, iar procesul de învechire îşi creşte turaţia de la an la an. O lucrare muzicală, o carte, un eveniment cultural petrecut acum patru ani pare atât de îndepărtat, încât se „fosilizează” rapid. Diferenţele din sânul trecutului tind să se aplatizeze şi să se egalizeze: de-abia ne mai interesează dacă ceva s-a petrecut ieri sau acum cinci mii de ani. Consecinţa este că trecutul, atât cel imediat, cât şi cel îndepărtat, devine un rezervor de preistorie din care noi extragem, atunci când avem nevoie pentru a ne justifica ideile sau acţiunile, exemple pilduitoare. El s-a transformat într-un mare ecran de calculator prin care navigăm cu funcţiile „Scroll”, „Find”, „Find and Replace”, „Delete” şi altele devenite operatori universali.

Şi dinamica meseriilor se schimbă. Tinerii aleg - de multe ori - pentru specializări universitare, domenii de studiu care, după terminarea facultăţii, nu-şi mai găsesc corespondentul în viaţa de zi cu zi. Prin urmare, ei trebuie să găsească altceva, să lucreze în domenii pentru care n-au studii, ori să se mulţumească cu un provizorat marginal în branşă. În contemporaneitate, viaţa se schimbă mai repede decât programele universitare şi ei se trezesc deseori în situaţia de a învăţa lucruri care nu le mai folosesc. Ceea ce-i interesează cu adevărat se regăseşte prea puţin în conţinuturile cursurilor şi seminariilor.

Dar nu numai tinerii sunt în această situaţie. Noi cu toţii avem mai multe activităţi decât altădată. Modelele de odinioară se golesc de conţinut şi arareori putem să le înlocuim cu altele. Spiritul dezorientării este mai prezent ca niciodată. Avalanşa hipertelică, multiplicarea accelerată a lucrurilor din jurul nostru ne cere, mereu, o mare putere de adaptare. Dar cât timp vom putea ţine piept fluxului imens de obiecte şi evenimente? Şi ce înseamnă în acest caz „a te adapta”?

A te adapta într-o asemenea situaţie înseamnă a înţelege şi a regândi permanent raportul dintre centru şi margine, dintre actual şi inactual, dintre poziţia ta şi o împrejurare anume. Dar acest lucru nu se poate face fără a începe să selectezi şi să valorizezi componentele situaţiei. Iar situaţia e întotdeauna un amestec de prezent, trecut şi viitor. Nu putem înghiţi totul, fără discernământ. Iar discernământul implică, în primul rând, o reaşezare a valorilor trecutului, căci ele vor orienta prezentul şi viitorul.

E timpul unui bilanţ. Vremurile o cer. Dacă nu ne mişcăm destul de repede, s-ar putea să fim depăşiţi de evenimente. Suntem prizonierii unei dinamici temporale care va schimba faţa lumii în următorii zece ani. Suntem „oameni recenţi”, pentru a folosi exploziva şi inspirata formulă a lui H.R. Patapievici.

O parte a acestui mecanism dinamic se regăseşte şi în domeniul muzicii contemporane.

O dezbatere privind canonul, asemenea aceleia din literatură, încă nu a avut loc în ceea ce priveşte muzica nouă. Şi acest lucru este valabil nu numai pentru România, ci pentru întreg peisajul muzicii contemporane. Dar urgenţa temei şi influenţa pe care a avut-o discuţia literară mondială în jurul canonului occidental se pare că a dat naştere la discuţii şi încercări, deocamdată punctuale, de re-analizare a fenomenului muzicii noi.

Semnale diverse, venite din Germania, Franţa şi Statele Unite, pun diferite întrebări şi analizează scena muzicală internaţională. Tonul critic, atitudinea polemică şi simţul realităţii caracterizează aceste luări de poziţie. Deşi se ocupă de probleme specifice - computer-music, muzică şi politică, postmodernism şi hipermodernism, ecologie muzicală, crossover-music - fiecare luare de poziţie porneşte de la impulsul redefinirii valorilor muzicii noi în lumea actuală, în noul secol şi mileniu.

În Statele Unite a apărut acum câţiva ani o carte controversată a antropologului Georgina Born, intitulată IRCAM, Boulez, and the Institutionalization of the Musical Avant-Garde (IRCAM, Boulez şi instituţionalizarea avangardei muzicale) şi o sumedenie de articole pro şi contra acesteia. Iar de curând, pe Internet, am găsit un scurt articol al lui Miller Puckette, unul dintre cele mai puternice creiere de analiză şi concepere a programelor muzicale pentru calculator, colaborator apropiat al lui Boulez. Articolul este intitulat, în stilul fun al unor universitari americani, Stand back: 20th Century Art Music is falling under its own weight (Păzea: muzica serioasă a secolului 20 se prăbuşeşte sub propria-i greutate!). Să le iau pe rând.

Mulţi cred că Georgina Born îndeplineşte, prin cartea sa, rolul de psihanalist al sistemului instituţional al muzicii noi. Având atu-ul cuiva care vine din afara sistemului, fiind antropolog de formaţie, autoarea prezintă în cartea sus-menţionată o teză pe care voi încerca să o rezum astfel: IRCAM-ul parizian al anilor ’80-’90 (Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique) este, după Darmstadt-ul anilor ’50-’60, noul centru mondial al avangardei muzicale. El e o instituţie creată de Pierre Boulez, personalitate de orientare modernistă. Cercetările de vârf în câmpul tehnologiei muzicale au necesitat un aflux de creiere din Statele Unite. Aceştia sunt tineri analişti, programatori şi compozitori ce posedă o altă orientare culturală (pop) sau estetică (sunt generaţia postmodernă). Ei intră în conflict cu Boulez şi cu gusturile sale muzicale. Autoarea împarte trend-urile muzicii noi în modernism IRCAM, postmodernism IRCAM, postmodernism non-IRCAM (minimaliştii) şi pop non-IRCAM (Stevie Wonder, Michael Jackson). Se profilează aşadar o luptă estetică între modernismul european şi postmodernismul american. Anii ’90 aduc un alt fenomen: acceptarea unor tineri compozitori europeni de orientare postmodernă, strategie ce – pare-se – porneşte chiar de la Boulez şi susţinătorii săi. Ea ar avea rolul să contrabalansenze revolta estetică a americanilor şi să ofere o altă alternativă, tocmai în momentul în care coeziunea Uniunii Europene sporeşte prin primirea de noi membri. Cam aici s-ar opri, foarte pe scurt expusă, analiza Georginei Born, care scutură extrem de dur şi uneori injust sistemul muzicii contemporane în versiunea IRCAM.

La rândul lui, Miller Puckette scrie despre multe lucruri interesante şi arzătoare: despre criza ascultătorilor acestei muzici, despre publicul de concert, despre limbajul componistic, despre „preoţii” muzicii contemporane (un articol admirabil pe această temă a publicat acum câţiva ani compozitorul şi teoreticianul italian Nicola Sani), despre muzica în universitate şi sistemul de predare al idiomului contemporan. Interesant în articolul său este aplombul cu care pune probleme fundamentale cu aerul cel mai bonom. De pildă, Puckette are un dar special al exprimărilor directe, clare, pline de sevă, pe care le „împachetează” într-un stil haios. Vorbind despre necesitatea existenţei regulilor în cadrul unui sistem compoziţional complex, el ajunge la următoarea exprimare: „regulile sunt un sortiment esenţial de gumă de mestecat pentru minte, fără de care compozitorul nu se poate mişca.” Sau, în altă parte: „Deşi muzica noastră este atât de complexă, încât puţini oameni o pot asculta, totuşi noi nu oferim cea mai complexă muzică din lume, ci numai pe cea mai neascultabilă. A compara sub raportul complexităţii muzica noastră cu cea nord-indiană e pur şi simplu rizibil. Oricum, a noastră sună oarecum prea complex. Iar cauza constă în aspectele calitative, nu în cele cantitative. Poate că avem un alt tip de complexitate (sau poate doar o simplă confuzie) decât cea a altor muzici. Dexteritatea occidentală de a clasifica, combina, diseca, structura şi construi ne-a condus la supremaţia mondială în manufactură, medicină şi electronică. Şi totuşi, populaţia noastră se întoarce către o muzică ce derivă mai cu seamă din diaspora africană, decât din ’propria’ noastră cultură muzicală.”

Iată o poziţie „tare” care nu mai poate fi neglijată! Drumul actual al muzicii contemporane se vede confruntat cu o mulţime de probleme, de la sistemele de acordaj la marketing. Ceva trebuie să se schimbe. Puckette, criticând metoda universitară de a îngusta limbajul muzical la cel serial şi post-serial şi militând pentru libertatea limbajului muzical în programele universitare, oferă un posibil traseu de urmat, neinfailibil, dar cel puţin actual şi realist: „E tentant să încercăm a pregăti o paradigmă muzicală nouă. Poate că un drum ar fi să încercăm să construim o muzică ce este totodată tonală (astfel că putem auzi rezultatul) şi – în acelaşi timp – hipercomplexă din punct de vedere combinatoric, astfel încât şi compozitorul conceptualist să-şi poată avea domeniul său de referinţă.”

Şi încheie cu brio, semnând cumva simbolic actul de deces al supremaţiei muzicii seriale, declarată de Schoenberg acum o sută de ani: „Aici am arătat că răspunsul probabil nu va fi o nouă paradigmă muzicală de genul celei bazate pe totalitatea celor 12 sunete, ci mai degrabă problematica va fi ridicată de un fenomen mai larg, care este rolul mutant al compozitorului în contemporaneitate. Din acest punct de vedere, sistemul bazat pe cele 12 sunete apare a fi o biată aberaţie întreţinută de insistenţa noastră în a zăbovi în jurul modelului compozitor/ hârtie/muzician, mult timp după ce acesta a devenit revolut.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara