Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Desen discret de Simona Vasilache


Probabil că pictorul Alexandru Basarab, căruia Victor Stoe îi dedică exemplarul din Vedenii (Cultura Poporului, cca. 1930) pe care-l am în faţă, şi-a însoţit lectura poeziilor de schiţe din vîrful creionului, subţiri, sumare, siluete-perechi, multiplicînd unica planşă a lui Mac Constantinescu, o Evă ţîşnind din Adam într-un rai de catran. Aşa e şi poezia pe care aceste ilustraţii o completează, văzînd-o într-un alt limbaj: o discreţie înconjurată de întuneric, o linie fără conţinut, aproape o idee de linie.

Imagini pentru Lia şi Legende sînt cele două împărţiri ale acestor cartoline de pe care a plecat culoarea. Scrise cu tristeţea fină, calmă, a celui care abandonează. "Sunt pentru toate/ Obosit şi plecat" e mărturisirea care termină Înviere. O mărturisire a răpusului pe cruce, ca şi a fiecărui om, neaşteptînd să se consoleze cu versul, ci doar să fie sincer în el. Vizită pare o pastişă după Bacovia, doar că melodicitatea ei trasă la faţă nu ajunge, nicidecum, ţipăt pur de vioară rănită. E o tărăgănare, destul de fără simţămînt, a unor teme, grave, dar care nu ating, pe o muzică oarecare: "Acum cineva plânge un regret/ Că nu a mângâiat cum se cuvine/ Sufletul de floare al unui rob/ Care putea fi oricine." Mai inspirată e imaginea Samuraiului bătrîn, de a cărui istovire fug gîzele, viaţa simplă şi colcăitoare, îndrăgostit de o tînără gheişă: "Joc pe braţe de fier şi război/ Fiinţa ta de lumină pitică." (Gheişă). Aceeaşi admiraţie delicată, de porţelan, promisă închipuirii, mult mai mult decît faptei.

De citat, pentru o lungă tradiţie a prieteniilor şi a depărtărilor, emoţionantă ca mesaj, înainte de a atinge ca vers, e Prietene: "Prietene cu ochi de căprioară,/ Spune-mi, e cerul,/ Aşa cum l-am lăsat,/ De mult, în primăvară?/ Tu ştii singur, cum toate m'au uitat./ Numai cerul să nu mă uite./ În toate l-am căutat şi iubit./ În privirile păsărilor fără ţară,/ Pe mările închise în corali şi liane,/ În pădurile adormite cu vedenii,/ Numai în inimi nu l-am găsit,/ Prietene bun, cu ochi de căprioară." O relaţie a cărei actualitate n-o mai cunoaştem (este prietenul? a fost vreodată?), chemată pentru întrebări fără răspuns.

O Toamnă decolorată, punînd în locul nuanţelor lumii albul gol al nălucirilor, e un galop de ceasuri rele prin oraşul care se destramă şi oboseşte: "Rătăceam împreună pe străzi timide şi vechi/ Unde culorile s-au pierdut cu amintirile/ Prin toate înoptările./ O casă era risipită,/ Un om arunca imagina timpului pierdut./ Pe noi ne înfiorau culorile şi sunetul căzut.// Rătăceam împreună pe străzi nenumite,/ Prin timpul de totdeauna./ Culorile şi înoptările nu erau oprite/ De nici o rugă./ Prea sus, cerul aşeza crengi înflorite./ şi visul pentru nimeni nu rătăcea pe drum./ Peste toate era oboseală grea - / Nu se mai vedeau numerile porţilor - / Noi visam în seara aceia/ Culorile şi tăcerile morţilor." Un aici nu mai stă nimeni/ De douăzeci de ani, poate cea mai firesc-cutremurătoare declaraţie de absenţă din toată poezia noastră, diluat în crochiuri de tîrg pustiu, de oameni care visează visurile goale, neîmplinite, ale altora.

Oboseala, aceea care stăpîneşte somnul zvîrcolit, răstignire palidă între un vis care nu te ia şi o veghe care nu te lasă, e peste tot în Vedenii. Tîrîtă ca un blazon, pe-atît mai necesară, în ordinea lumii care se duce, vlăguită, la vale, pe cît e deplînsă mai mult. Iată o recunoaştere a inutilităţii poemului-răvaş, care nu-i supravieţuieşte, aşa cum o întreagă tradiţie a crezut, unei iubiri destrămate: "Poemul din urmă nu-l vei primi niciodată./ Nu e pentru mângâiere - / E scris cu albul agoniilor din saloane mortuare/ Pentru timpul neştiut în trecerea lui./ Ca o albă părere - / E scris cu regretul, visând/ Pentru ce a fost ieri/ Sau cine ştie când.// şi cerul de ce să-l mai trimit,/ Cu întunecimea violetelor,/ Să-ţi spună locul unde moare/ Pasărea de larg,/ Visând spre soare?// şi inima dece să ţi-o trimit?/ E moartă ca o pădure mută./ Şi spaima te va întuneca/ Când imagina ta/ O vei şti pierdută." Demisia realităţii aruncă visul în derizoriu. E singura concluzie a unui volum care se repetă mult, pe aceleaşi teme minore, piano, susurînd încet melodia unei agonii împăcate.

Înainte de Legende, schiţe de poem fantastic, cu imagini curate, limpezi, chiar dacă se abat de la explicaţiile pe care le ştim (bunăoară, în frumoasa legendă a miozotului: "Tîrziu, florile se risipiră în toate/ zările, mărturisind o iubire, o moarte/ şi ruga din urmă Ťnu mă uitať"), cîteva versuri de melancolică discreţie: "Atunci mă vei chema aproape./ Vei crede că mă joc cu visul/ şi eu nu voi mai fi nicăeri - / Târziu vei simţi prin tăceri/ Că am plecat,/ şi vei gândi, înfiorat,/ Că moartea poate nu e moarte,/ Că e numai timpul în care/ Visăm - pentru totdeauna - uitare." Versuri care lasă din poezie tonul minor al consolărilor necesare.