Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Despre anti-eroi.Un model melvillian de Codrin Liviu Cuţitaru

Tipărirea, la Humanitas, în traducerea (mai veche) a lui Petre Solomon, a celebrei nuvele romantice americane - Bartleby, the Scrivener. A Story of Wall Street - aparţinînd lui Herman Melville mi se pare o iniţiativă culturală importantă. Ceea ce atrage aici atenţia imediat este subtitlul: A Story of Wall Street/O poveste de pe Wall Street. Referinţa nu trebuie privită superficial. Pe parcurs, centrul finanţelor americane devine protagonistul real al povestirii, numele propriu-zis - Bartleby, the Scrivener/Bartleby, copistul (Petre Solomon foloseşte ediţia princeps a nuvelei, din The Piazza Tales/ Povestiri de pe verandă, unde titlul ales de Melville era doar Bartleby) - fiind mai curînd un pretext pentru o alegorie a captivităţii într-un sistem competiţional închis. Textul e curios de la bun început, printr-o prezenţă socio-psihologică singulară. Mă gîndesc, desigur, la Bartleby. Nu atitudinea lui de încremenire morală, psihologică şi socială intrigă teribil, ci impenetrabilitatea ei. Bartleby pare un "anti-erou" de tragedie clasică, într-o operă, paradoxal, ne-tragică şi într-o ipostază puţin obişnuită - new-yorkeză -, susţinută butaforic de către deja menţionatul fundal capitalist al celebrei Wall Street din Manhattan. În plus, statutul şi natura eroului-narator al nuvelei punctează anumite detalii metaforice care ţin, neîndoios, de o simetrie alegorică, atent realizată pe parcursul desfăşurării epice. Bartleby, the Scrivener este una dintre scrierile melvilliene care foloseşte un "povestitor" neomniscient, cu evidente calităţi de reflectare şi o permanentă tendinţă spre obiectivare. El se defineşte ca persoană prudentă şi echilibrată, trăsături fundamentale pentru succesul în meseria de jurist. De altfel, în această privinţă, naratorul nu ne lasă vreo posibilitate de îndoială, întrucît ne spune că este avocat de succes, cu birouri deschise chiar pe Wall Street, fiind adesea elogiat de către capitalişti notorii, între care doar amintirea marelui John Jacob Astor funcţionează asemenea unei cărţi de vizită încărcate cu titluri şi onoruri. Referirile la Wall Street şi capitalism - asociate indirect cu valoarea profesională şi socială a reflectorului - nu sînt întîmplătoare. Găsim aici un indiciu interpretativ de mult mai mare importanţă decît s-ar putea crede. Avocatul melvillian a avut succes, dar nu într-un sistem oarecare, ci într-unul profund competiţional, în care o eroare minoră poate vicia un efort major. Wall Street, simbolul prin excelenţă al acestui mecanism, devine metafora-cheie pentru întregul edificiu textual, mai ales prin prezenţa sa în subtitlu ("o povestire de pe Wall Street"). Centrul financiar al lumii capitaliste se manifestă ca nucleu al universului textual. Ultimul se ţese în jurul său asemenea plasei în jurul păianjenului.
De aceea, putem sesiza în relatarea minuţioasă a naratorului-jurist arta echilibrului inexpugnabil. Avocatul de succes pare să îi înţeleagă importanţa vitală, întrucît metaforele sale reprezentaţionale se construiesc împrejurul acestui semnificant. De exemplu, biroul unde lucrează este o alegorie a balanţei inexplicabile între antinomii. Cei doi funcţionari principali care îl deservesc, Nippers şi Turkey (numiţi de Petre Solomon Cleştişor şi Curcanul), trec succesiv prin metamorfoze bizare. În timp ce unul arată agresivitate neobişnuită dimineaţa (anihilată, oarecum, de placiditatea colegului), celălalt preia atributele dinamismului după-amiaza, schimbînd rolul printr-o ciudată simetrie a reversibilităţii. Discret, naratorul ne învită să vedem, în această stabilitate a succesiunii imaginilor răsturnate, reţeta-prototip pentru supravieţuirea în interiorul piramidei competiţionale. Concurenţa ca modus vivendi nu anulează, în mod necesar, fondul obscur, iraţional al individului, ci doar îl integrează unui circuit de tip perpetuum mobile, care transformă orice în combustibil de mişcare. Se poate chiar spune că, paradoxal, el se află într-o permanentă stare de echilibru, funcţionînd tocmai prin disfuncţionalităţile sale. Asemenea faimoasei Wall Street ce se observă de la ferestrele clădirii unde se petrece acţiunea textului, biroul avocatului este un microunivers de armonie a dizarmoniilor. Intervenţia oricărui nou-venit nu poate aici fi decît traumatizantă. Ca atare, sosirea lui Bartleby creează o tulburare evidentă. Angajat de către avocat pe poziţie de copist, el va fi izolat de ceilalţi lucrători printr-un paravan care amplifică - simbolic - tensiunea microsistemului concurenţial pînă la limita imploziei. Atitudinea taciturnă a tînărului copist, volumul uriaş de muncă pe care îl execută, gesturile rupte, mecanice îl fac, pe de o parte, indispensabil avocatului, iar, pe de alta, antipatic colegilor de birou. Treptat, el devine centrul de greutate al mecanismului competiţional, fie prin curiozitatea ce o trezeşte, fie prin suspiciunea ce se revarsă din plin asupra lui. Înainte ca dezechilibrul să atingă punctul critic sui generis, ciudatul personaj provoacă el însuşi catastrofa, avînd, într-o bună zi, reacţia cea mai imprevizibilă pe care un funcţionar obedient de pe Wall Street ar putea-o manifesta. Replica lui Bartleby contrazice subit chiar principiul motrice al ideologiei socio-economice capitaliste, care stipulează necondiţionat acţiunea, implicarea nemijlocită, neezitantă în tumultul sistemului. Rugat de avocat să ajute la examinarea unui scurt document juridic, copistul răspunde impasibil, cu solemnitatea alienaţilor victorieni: "I would prefer not to"/ "Aş prefera să nu!" (tradus de Petre Solomon drept "Prefer să mă abţin!"). Stupefacţia naratorului, derivată desigur din contrastul violent, paralizant, pe care această izbucnire îl stabileşte cu tot ceea ce el a deprins empiric, într-o viaţă de succes profesional pe Wall Street, îl determină să comită primul gest imprudent din întreaga sa carieră - acela de a nu-l concedia pe Bartleby. Datorită curiozităţii întrucîtva perverse, avocatul îi acordă o a doua şansă. Expectativa lui generoasă nu aduce însă revelaţii semnificative. Relaţia cu Bartleby ajunge, inevitabil, o încordare patetică, tensiunea dintre cobai şi experimentator. Copistul repetă la infinit, asemenea unei maşinării stricate, propoziţia "aş prefera să nu", exasperîndu-şi colegii de birou, dar şi incitîndu-l simultan pe sagacele analist care, obstinat, refuză cu masochism concedierea inadaptatului. Invitat să vorbească despre sine, despre problemele lui, să deschidă un minim canal de comunicare, Bartleby rămîne impenetrabil şi imuabil în "preferinţa" lui. Refuză orice dialog, solicitare profesională sau personală, aflîndu-se, vizibil, în plină cădere în prostraţie. Priveşte în gol, dar "vidul" rămîne aici un referent destul de abstract, fiindcă personajul este înconjurat de ziduri şi are o perspectivă volens-nolens limitată.
Gradual, naratorul descoperă faptul că angajatul său locuieşte în birou, refuzînd să dea vreo explicaţie în acest sens. Prin urmare, atingînd pragul psihologic al posibilei deteriorări de imagine socio-profesională, avocatul îi cere să părăsească locul de muncă, unde nu mai funcţionează nici măcar tehnic. Rezultatul nu este însă greu de anticipat. Ajuns într-o stare evidentă de degradare, copistul "preferă să nu" plece din clădire, iar personajul-narator, aflat dincolo de limita răbdării, se retrage el însuşi, deschizîn­du-şi firma într-o zonă diferită de pe Wall Street. Interesant devine faptul că, după un timp, atunci cînd imaginea patologică a lui Bartleby începe să se estompeze în frămîntările uzuale ale sistemului concurenţial, un avocat isterizat se prezintă în faţa naratorului, arătînd o stare de agitaţie greu de conceptualizat. El îi adresează un reproş oarecum previzibil, care se va dovedi totuşi foarte complex, un veritabil mesaj-cheie al întregii paradigme textuale: "/.../ Sînteţi răspunzător de individul pe care l-aţi lăsat acolo /.../. /.../ Refuză să copieze acte, refuză orice fel de muncă, spunînd că preferă să se abţină. Refuză, de asemenea, să părăsească biroul" (p. 90). Acesta e noul proprietar al birourilor, iar exasperarea sa a fost cauzată de către impenetrabilul Bartleby. Putem localiza aici, cu uşurinţă, punctul culminant al povestirii, nu atît datorită dinamismului epic, altfel discutabil, cît atitudinii surprinzătoare şi, în mod clar, simbolice a naratorului. Departe de a fi revoltat de acuzaţia nedreaptă a competitorului, el pare să şi-o asume autopunitiv. Aflat în vădită criză de identitate, avocatul aleargă la fostul angajat, rugîndu-l să iasă din prostraţie şi oferindu-i chiar propria locuinţă spre supravieţuire. Deşi nu ajunge nici acum la vreun rezultat, el continuă să încerce comunicarea, chiar atunci cînd Bartleby va fi închis în faimosul penitenciar new-yorkez din secolul trecut, Tombs. Deşi plăteşte un intermediar pentru a-l îngriji şi a-l hrăni pe copist, finalul rămîne inevitabil. Refuzînd orice suport şi, în cele din urmă, alimentaţia elementară, Bartleby moare cu privirea pironită pe un zid, limită insurmontabilă a unei existenţe fără orizont. Scindat între sentimente contradictorii, tulburat emoţional şi aflat în plină frămîntare etică, avocatul-narator exclamă ultimativ: "Ah, Bartleby! Ah, humanity!" (tradus de Petre Solomon "Vai ţie, Bartleby! Vai ţie, umanitate!", p. 109), lăsînd oarecum în suspensie semnificaţia imediată a lamentării sale. În fapt, aici, un ochi atent descoperă incursiunea psihologică cea mai relevantă a povestirii. Ea nu îl include pe Bartleby - aşa cum s-ar putea crede la prima vedere -, un personaj mai curînd schematic, liniar, încremenit într-o singură trăsătură morală şi construit doar în jurul unui gest psihologic, ci pe reflectorul narativ, avocatul de succes, expus temporar crizei de identitate. Deşi matur (chiar "în vîrstă", după cum afirmă inaugural), eficient, pragmatic şi, mai ales, prudent, el se lasă antrenat într-un joc nespecific ideologiei competiţionale care l-a consacrat pe Wall Street, traversînd ulterior - tocmai din acest motiv - o criză morală şi afectivă acută, ce îi oferă, pentru o clipă, spectrul propriului eşec sistemic şi profesional. Recitalul său epic pare mimarea perversă a sinuciderii sociale, anulate probabil de facto numai de moartea timpurie a lui Bartleby. De aceea, se poate spune cu certitudine că avocatul nu mai seamănă, în partea a doua a textului, cu cel care fusese la început. La un moment dat, el a luat o nouă identitate, intrînd în conturul unei naturi schizoide. Cine este acest nou narator melvillian, întrerupt, s-ar părea, chiar la apogeul transformării sale?
Pentru a răspunde convingător la întrebare trebuie să spunem mai întîi cu claritate cine este Bartleby, omul care oferă prilejul unei asemenea transformări. Marea majoritate a interpretărilor critice, oferite, în timp, lui Bartleby converg spre posibila diatribă marxistă a alienării sau, cel puţin, spre refuzul (nietzschean, avant la lettre) al oricărei forme de constrîngere socială. Astfel, individul reperabil într-un context capitalist dat devine o entitate depersonalizată, dezumanizată, redusă la gestica maşinăriei liniare, programate să execute un număr limitat de acţiuni. Odată defectat, mecanismul se pierde în haotic şi iraţional. "Persoana" sugerează atunci alienarea acută şi anihilarea socială, psihologică ori morală. Bartleby este, prin urmare, victima acestei organizări macrosistemice, el lucrînd simbolic - înaintea întîlnirii cu avocatul - într-un birou al scrisorilor cu destinatar necunoscut, din Washington. Pierderea finalităţii (destinaţiei) nu reprezintă altceva decît pierderea propriei sale identităţi, depersonalizarea totală pe care o traversează. În concluzie, adevăratul rol al copistului se reduce la simpla funcţie anamnetică. El are o importanţă decorativă, exemplificatoare pentru cel transformat în mod real - naratorul melvillian. Întreaga semnificaţie a nuvelei se încheagă din acest contrast, între un "om al presupunerilor" - avocatul - şi un "om al preferinţelor" - copistul (cum observa undeva Marjorie Lew, o fină comentatoare a textului). Prin intermediul celui de-al doilea, primul înţelege ceva în plus legat de propria sa condiţie. Epifania lui reprezintă şi mesajul ultim al construcţiei parabolice, legîndu-se nemijlocit de ideea responsabilităţii morale. Naratorul a fost, o viaţă întreagă, "maşinăria" perfectă, asumîndu-şi, comprehensiv şi obedient, rigorile sistemului concurenţial. Prudenţa excesivă arătată de către personaj la început pare doar un eufemism pentru indiferenţa cinică a capitalistului vorace. Exemplul lui Bartleby răstoarnă tocmai această reţetă a biruinţei invariabile. Prin el, avocatul redevine "responsabil", din punct de vedere etic, şi, prin urmare, cuvintele acuzatoare ale succesorului său, în loc să îl intrige, îl dinamizează, oferindu-i premisa unei transformări psihologice şi morale. Revelaţia propriu-zisă poate fi redusă la o axiomă elementară: în interiorul mecanismului concurenţial, ridicarea unuia înseamnă, necondiţionat, căderea celuilalt. "Celălalt" se revelă, simbolic, prin fiinţa chinuită a lui Bartleby, victima indirectă a celui care a învins. De aceea, resemnarea avocatului din final, deşi patetică, are ceva non-eroic în substanţa ei. "Ah, Batleby! Ah, umanitate!" seamănă mai mult cu o capitulare. "Nu voi muri social pentru o abstracţiune morală" spune, într-un fel, cu precaută ("prudentă?") indistincţie naratorul. Ca şi Bartleby, el este, la sfîrşit, acelaşi, un resemnat, un component obedient al macrosistemului, un cod de inacţiune, anti-eroul unei opere care creează doar premisele tragediei clasice, fără a o şi produce totuşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara