Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Despre canonul estetic de Mircea Martin


Canonul literar-creativ şi canonul teoretic şi critic

Problema canonului estetic este în primul rînd una a corpus-ului de texte care îl susţin şi-l ilustrează. De fapt, în discuţie este problema oricărei definiţii, desigur, dacă nu sîntem nominalişti absoluţi, adică dacă nu ne este indiferent ce se află - şi dacă se află ceva - în spatele (sau la baza) termenilor pe care-i lansăm şi utilizăm. Caracterul convenţional recunoscut al acestor termeni nu cred că presupune arbitrarietatea lor; convenţiile înseşi trebuie să se întemeieze pe nişte date, texte şi interpretări negociate şi acceptate.

Dacă în situarea şi evaluarea operelor considerate nu neapărat exemplare cît exponenţiale pentru un anumit canon apar neînţelegeri, contradicţii, omisiuni sau includeri mai mult sau mai puţin abuzive, faptul se datorează, printre altele, şi neluării în discuţie a exegezei critice a respectivelor opere. Căci operele trecutului noi nu le considerăm, de fapt, în sine (cum am putea crede - iluzionîndu-ne, desigur), ci interpretate deja, configurate de alţii dinaintea noastră, "împachetate" aşa-zicînd în straturile anterioare de exegeză. Dialogul conştiinţei critice contemporane cu aceste opere este, fatalmente, unul mediat. Nu încape îndoială că hotărîtoare în acest dialog este pînă la urmă perspectiva critică dominantă în prezent, dar acea "fuziune a orizonturilor" de care vorbea Gadamer nu se petrece doar între "orizontul" operei (sau canonul epocii ei de origine) şi acela al interpretului de astăzi; la fuziune participă şi cel puţin ultima interpretare de autoritate a respectivei opere.

Canonul nu conţine numai lista de opere, dar şi criteriile, principiile după care acestea au fost alese. Însăşi discuţia în jurul canonului ridică probleme de limbaj - teoretic şi tehnic - de terminologie. Şi, mai departe, nu numai selecţia operelor şi a autorilor canonici are importanţă, ci şi interpretarea lor. Aşa cum există un corpus de texte literare canonice, există şi unul de comentarii critice aferente. Mai mult, interpretările pot intra într-un anumit canon chiar dacă nu se referă neapărat la acele opere literare care îl constituie. Tabloul critic al poeziei şi teatrului francez în secolul al XVI-lea al lui Sainte-Beuve face parte integrantă din canonul romantic, la fel cum un eseu ca Poeţii metafizici (1921) de T.S. Eliot contribuie neîndoios la fixarea canonului modernist.

Critica joacă un rol canonic extrem de important nu numai în constituirea stratului modern al canonului estetic, dar şi în revizuirea periodică a fondului clasic, de profunzime. Revizuire care nu înseamnă atît punerea în discuţie (şi, eventual, eliminarea) unor autori sau opere, cît a reprezentărilor critice asupra lor. "Împrospătarea" stratului clasic are loc prin înnoirea exegezei, prin descoperirea unor perspective critice inedite.

Am putea susţine chiar că, aşa cum există canoane ale literaturii, ale creaţiei, există şi canoane ale criticii, ale receptării, în genere. Acestea se configurează şi se aplică, de obicei, în prelungirea unor perspective filosofice - marxismul şi existenţialismul, fiind cele mai productive - şi riscă să se confunde cu ele. Aproximativ la fel stau lucrurile şi cu lecturile inspirate de psihanaliză. Canonul filosofic, ideologic sau metodologic al interpretării se recunoaşte cu o claritate pedagogică în cazul autorilor pereni precum Shakespeare, acesta, de pildă, beneficiind de exegeze marcate de idealismul subiectiv, de marxism, de neo-istoricism sau chiar de feminism.

Pe lîngă aceste modelări filosofico-ideologice sau metodologice ale exegezei, istoria literaturilor înregistrează nume de critici care şi-au impus propriul canon interpretativ. Să ne amintim de Croce, de Friedrich Gundolf, de F.R. Leavis ori de Călinescu al nostru.

Există, aşadar, şi o componentă meta-literară, critică, a canonului literar-estetic. El, canonul, se defineşte în primul rînd prin operele literare reprezentative, dar punctele de vedere emise asupra acestor opere sau asupra altora, ideile, concepţiile literare şi interpretările critice aflate în concordanţă cu respectivele opere nu pot fi ignorate. Am putea vorbi, în consecinţă, de un canon literar-artistic (scriitorul-creativ) şi de un altul teoretic şi critic care îl dublează sau, poate, mai exact, îl acompaniază pe cel dintîi. Ele sînt, însă, feţele aceluiaşi canon estetic a cărui unitate complexă n-ar trebui pierdută din vedere.

Vorbesc despre o unitate complexă pentru că istoria literară ne pune adeseori în faţa unor decalaje între teoria şi practica literară, între conştiinţa critică şi conştiinţa artistică, între canonul literar şi cel critic. Între Arta Poetică a lui Boileau, de pildă, şi tragediile raciniene se poate stabili o corespondenţă de principiu, dar nu un paralelism desăvîrşit. Diferenţe, abateri, excepţii de la reguli se lasă identificate chiar şi în cazul - de o exemplară unitate - al clasicismului.

Decalajul interior se transformă în fazele ulterioare ale evoluţiei literare într-o anumită desincronizare între creaţia literară şi recepţia ei critică. Această rămînere în urmă a criticii în raport cu literatura este vizibilă mai cu seamă în momentele de schimbare a canonului, atunci cînd critica literară îşi manifestă forţa conservatoare nu atît în refuzul noutăţii, cît în diminuarea ei prin raportarea la criterii tradiţionale. Afirmarea romantismului şi a modernismului (mai exact, a poeziei moderne) pun în evidenţă clară desincronizarea criticii. Nu înseamnă că nu a existat şi o critică de susţinere a noului tip de literatură, dar în afara curentului critic dominant, în afara canonului critic propriu-zis. Abia într-o fază ulterioară această critică novatoare a intrat în canon şi a putut contribui la canonizarea literaturii pe care a mizat. Să ne amintim de felul în care a fost receptată opera unor poeţi precum Mallarmé şi Rimbaud ori poezia modernă în ansamblul ei începînd cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi pînă în anii '30 ai secolului nostru cînd putem vorbi de exegeze, în sfîrşit, sincronizate şi canonizatoare.

Decalaje există şi între aspectele explicite şi cele implicite ale canonului estetic. Ele pot fi descoperite chiar în opera unuia şi aceluiaşi scriitor. Canonul poetic modernist, de pildă, e de neconceput fără Baudelaire, dar între concepţia lui despre poezie, între declaraţiile şi confesiunile lui şi Florile Răului, între poetica lui explicită şi cea implicită există o tensiune interioară de care trebuie să ţinem seama. O divergenţă internă se manifestă şi în cazul lui Poe (de această dată într-un sens contrar) ceea ce îl face pe poetul american să participe numai prin teoria lui poetică la conceptul (canonul) modernist al poeziei.


Caracterul paradoxal al canonului estetic

În ciuda întîrzierii aproape cronice a receptării critice în raport cu evoluţia literară, în ciuda contradicţiilor interne care răbufnesc uneori într-o operă sau într-alta, în ciuda modurilor diferite de existenţă şi de manifestare (curicular, estetic, scriptural-creativ, critico-teoretic, implicit, explicit), canonul e recognoscibil printr-o anume unitate complexă, dramatică. Între diversele sale nivele şi forme trebuie să existe - peste diferenţe şi divergenţe - o coerenţă sau cel puţin o compatibilitate. Dacă la toate acestea adăugăm mişcarea în timp, alunecările adesea insesizabile dar continue, vom fi schiţat o definiţie "slabă" a canonului estetic.

Pentru o definiţie "tare" a canonului cred că e nevoie să închipuim un fel de centru, de nucleu dur, de miez - fie că e vorba, de un gen, de un curent literar, sau chiar de ansamblul unei literaturi naţionale la un moment dat. Dar poate că ilustrarea într-adevăr convingătoare a unei definiţii "tari" a canonului o constituie înseşi operele cele mai importante sau cele mai "autentice" ale unui scriitor canonic, altfel spus, ceea ce se consideră, la un moment dat, că intră în canonul respectivului scriitor. Desigur, această forţă ilustrativă nu o au decît marii autori.

Iar aceştia pot fi canonici în momente diferite, prin aspecte diferite ale operei lor. Este încă un prilej de a remarca şi recunoaşte importanţa criticii şi efectele schimbărilor de perspectivă în actul interpretativ. În cultura română, de pildă, există cel puţin trei reprezentări canonice ale lui Eminescu; trei Eminescu sensibil diferiţi unul de altul: cel dintîi, maiorescian, cel interbelic - al lui G. Călinescu, şi cel postbelic, al lui Ion Negoiţescu.

Probabil că nu putem despărţi conceptul "tare" al canonului (estetic) de ideea clasică în sensul ei cel mai larg. La urma urmelor, a canoniza nu înseamnă a clasiciza? Nu, nu poate fi vorba de o sinonimie, printre altele, pentru simplul motiv că, într-un asemenea caz, termenul însuşi de canon ar fi superfluu, ca şi întreaga discuţie purtată în jurul lui. Canonizarea, intrarea în canon constituie, totuşi, prima etapă a unui proces de clasicizare, proces care poate continua pînă la cîştigarea statutului de clasicitate sau se poate opri în pragul unei noi epoci literare.

Cînd spunem "clasici ai zilelor noastre" sau "clasici ai contemporaneităţii" nu-i avem în vedere tocmai pe scriitorii intraţi în canon? Nu e vorba însă în aceste cazuri de un concept "tare" al clasicităţii, apartenenţa temporală avînd aici un rol diminuator. Un autor ca Valéry, de exemplu, a fost numit în timpul vieţii sale "clasic al simbolismului"? mai tîrziu, "clasic al modernismului", abia astăzi, cred, el este pe cale de a deveni un clasic tout court.

O relaţie specială poate fi stabilită între diversitatea însăşi a epocilor, a etapelor istoriei literare şi artistice şi diferitele manifestări ale canonului. În perioadele în care dominantă este tendinţa spre normativitate (clasicismul şi neoclasicismele) canonul este explicit şi respectat, dar, în mod oarecum paradoxal, nu joacă un rol distinctiv important. Dimpotrivă, în epocile de individualism şi diferenţiere, canonul corespunzător, deşi puţin vizibil, părînd chiar absent, are, în realitate, o importanţă crescută: funcţia lui legitimatoare este extrem de căutată, de rîvnită. Exemplul cel mai clar în acest sens îl constituie modernismul (cu diversele lui aspecte în timp şi spaţiu) în cadrul căruia estetismul însuşi maschează caracterul normativ al canonului. Cu toate că pare doar electiv şi deloc normativ, canonul modernist e cît se poate de insidios-eficace în acţiunea lui unificatoare.

Canonul modernist exprimă în modul cel mai pregnant caracterul paradoxal al oricărui canon estetic: prin însăşi structura lui, canonul constituie un principiu de coagulare, de unitate, dar, în acelaşi timp, se constituie din ceea ce e diferit, insolit, excepţional. El întruchipează în cel mai înalt grad - şi simultan - convenţia (literară) şi abaterea. Paradoxul canonului - şi al literaturii în genere - este acela de a integra excepţia, de a comunica diferenţa. Harold Bloom a înţeles foarte bine acest caracter paradoxal al canonului, nu fără a-şi proba însă în acest fel poziţia ireductibil modernistă.

Această structură paradoxală se regăseşte şi în planul receptării: canonul nu e altceva decît rezultatul unei convenţii (explicite sau tacite) a cititorilor, convenţie care îngăduie în cadrul ei şi opiniile separate, nuanţate, individuale. Nici la nivelul receptării canonul nu este atît de omogen pe cît pare. Noi includem spontan în canon opere în care ne regăsim şi cu care ne delectăm, dar şi alte opere care, deşi nu sînt pe gustul nostru, considerăm că merită aprecierea noastră. De regulă, canonul este un spaţiu de convergenţă între judecata de valoare şi judecata de gust, dar uneori între cele două tipuri de judecată pot apărea diferenţe, fisuri.

Sîntem, nu o dată, impresionaţi de performanţa intelectuală sau expresivă a unui scriitor, de anvergura operei sale sau de prestigiul ei, dar ceva iremediabil ne ţine la distanţă: lipseşte adeziunea imediată, inconfundabilă, a propriului gust. Este, cred, uneori, dilema profesorilor de literatură care nu-şi pot îngădui să ignore un canon (canonul propriei instituţii) şi nici n-ar proceda corect - ignorîndu-l - faţă de instituţia ca atare, adică faţă de elevi sau studenţi, dar care n-ar fi corecţi faţă de ei înşişi şi, din nou, faţă de cei pe care îi îndrumă, dacă nu şi-ar face cunoscute opiniile pînă la capăt.


Caracterul autoritar şi elitar al canonului estetic

Reprezintă canonul rezultatul unui consens general sau măcar majoritar între factorii decizionali ai unei epoci artistice? Putem să considerăm laolaltă instituţii precum academiile, universităţile, comisiile speciale de triere şi premiere, saloanele, revistele de specialitate etc. şi să vorbim de constituirea unui canon pe măsură ce se descoperă şi se manifestă o convergenţă între ele? În orice canon e implicată ideea de autoritate. Prezenţa ei este mai vizibilă în cazul canonului curicular, acolo unde şi aspectul instituţional e cît se poate de pregnant. În canonizarea estetică durata însăşi e mai lungă, acţiunea instituţională mai difuză, mai puţin aparentă; cît despre autoritatea însăşi, ea apelează la mijloacele seducţiei. Oricum, ambele tipuri de canon se implementează de sus în jos, oricît de mult ar contraria o asemenea constatare simţul nostru democratic.

Susţinînd caracterul elitar şi autoritar al canonului estetic nu înseamnă că ignorăm rolul receptorului în construcţia operelor şi în valorizarea lor şi nici că dispreţuim participarea publicului larg la acţiunea de canonizare. În concepţia noastră însă, cititorul şi, cu atît mai mult, masele de cititori contează nu numai şi nu atît în timpul lecturii, al receptării, cît în acela al creaţiei. Cu alte cuvinte, cititorul e prezent în carte încă înainte de a o fi citit. Autorul îl are, fireşte, în vedere, îl implică în rezoluţia sa creatoare. O operă n-ar putea avea rezonanţa pe care o are dacă n-ar fi fost concepută (oricît de intuitiv) în acest scop.

Într-un cuvînt, decizia cititorului, a grupurilor de cititori sau chiar a maselor (acolo unde e cazul) a fost anticipată de decizia celui care a compus opera respectivă, o decizie artistică de a cărei semnificaţie el poate să nici nu fie în întregime conştient. Alţii din preajma lui, din lumea lui, colegi, critici, amatori de artă experimentaţi, pot uneori să vadă - şi, mai ales, să spună - mai bine decît el însuşi care sînt şansele operei şi căile de acces spre publicul larg. Lor le aparţine, prin urmare, iniţiativa (fireşte, ulterioară iniţiativei creatoare propriu-zise şi dependentă de ea), nu maselor de cititori. În funcţie de concertarea în timp a acestei iniţiative - în sensul reconfirmării şi legitimării operei) - intrarea acesteia în canon va fi mai înceată sau mai rapidă.

Oircît de rapidă ar fi însă canonizarea, ea nu trebuie în nici un fel confundată cu o campanie de presă: intervalul de timp necesar e, oricum, mai mare şi, în plus, intervin numeroase condiţionări legate de răspunsul (cititorilor) la valoare, nu la presiunile publicităţii. O operă canonică se impune în alt mod decît un best-seller. Intrarea în canon e rezultatul unei convenţii stabilite în comunitatea experţilor, nu în comunitatea cititorilor obişnuiţi.


Un construct socio-cultural

Rolul criticii în selecţia canonică este extrem de important, criteriile nu lipsesc, precum în orice manifestare de raţionalitate; dispoziţiile şi luările de poziţie (cum ar spune Bourdieu) ale actanţilor în cîmpul artistic pot fi deduse şi analizate. Cu toate acestea, intrările şi ieşirile din canon nu sînt predictibile şi nici integral explicabile (fie şi retrospectiv). Intră în joc şi diverse imponderabile, reacţii minimale sau maximale, ricoşeuri neaşteptate, încît uneori ni se impune impresia că o mînă invizibilă alege şi departajează operele şi autorii în ciuda aşteptărilor noastre. "Capriciile" canonului scapă atît analizei criticului, cît şi celei a sociologului literar.

Procentul de aleatoriu care se insinuează de fiecare dată în compoziţia unui canon estetic nu cred că trebuie să ne conducă la a susţine caracterul său arbitrar. Canonul nu e nici arbitrar, nici perfect, adică implacabil, el este doar funcţional şi valabil în limitele unei relativităţi acceptate. Astăzi mai mult ca oricînd sîntem puşi în situaţia de a nu mai putea explica faptele - chiar aparţinînd unei singure serii - cu ajutorul unui singur sistem. Viziunii axiologico-estetice a lui Harold Bloom ar trebui să-i alăturăm, ca un complement necesar, analiza sociologică a fenomenului artistic şi a evoluţiei acestuia aşa cum o practică, de exemplu, un Pierre Bourdieu.

De fapt, ce face teoria actuală a canonului, îl fixează ori îl destabilizează? Cînd vorbesc de fixare, nu înţeleg menţinerea vechiului canon, a statu-quo-ului, ci definirea mai exactă a conceptului însuşi de canon. Cel mai adesea contestatarii canonului nu se mulţumesc să refuze sistemul de valori pe care acesta îl promovează, dar acuză şi caracterul lui artificial, nu natural, atunci cînd nu merg mai departe, demascînd rolul său mistificator.

Harold Bloom este, desigur, îndreptăţit să susţină că alegerile estetice nu sînt "măşti pentru supradeterminări sociale şi politice", dar mă tem că încrederea lui în şansa oricărei opere cu adevărat originale de a intra în canon este prea optimistă, spre a nu spune chiar iluzorie. "Orice puternică originalitate literară devine canonică" - scrie el, considerînd că un Shakespeare, de pildă, s-a impus singur în epocă, asemeni oricărui mare creator. În concepţia lui, canonizarea apare ca o autocanonizare. Caracterul firesc, organic al canonului estetic e implicit afirmat în viziunea sa.

Dar una din posibilele concluzii ale "bătăliei canonice" din ultimii ani constă tocmai în recunoaşterea caracterului construit al canonului, al oricărui tip de canon. Importanţa originalităţii şi a valorii literare nu e diminuată, însă rolul mediului receptor - şi, în primul rînd, al criticilor, cercetătorilor şi al amatorilor competenţi, într-un cuvînt, al connaisseur-ilor, nu poate fi trecut cu vederea. Oricît de lungă ar fi durata şi oricît de întins teritoriul de acoperire, oricît de mediate presiunile sociale exercitate asupra lui, canonul estetic rămîne un concept istoric. El nu se constituie doar ca o autoreflectare a literaturii, el este o sinteză trans-literară, un construct socio-cultural.

Deşi poate şi chiar trebuie mereu ilustrat şi verificat printr-o listă de autori şi de opere, canonul nu e un artefact, eficienţa lui rezidînd - paradoxal - mai degrabă în potenţialitatea decît în actualitatea lui substanţială. Caracterul lui orientat, structurat nu trebuie pierdut din vedere chiar dacă structura nu poate fi identificată decît a posteriori. Departe de a fi un colector neutru de titluri, el stimulează, încurajează anumite încercări şi tendinţe creatoare şi, bineînţeles, descurajează altele. Rolul lui este acela de a regulariza experienţa artistică manifestată pe ambele ei versante, al creaţiei şi al receptării.

E adevărat, actul însuşi al canonizării implică o anumită stabilizare a aşteptărilor şi o temporizare consecutivă a schimbării. Funcţia conservatoare a canonului nu poate fi negată de nimeni iar de aici pînă la a susţine caracterul lui de-a dreptul reacţionar nu mai e decît un pas. Am văzut însă că nici un fel de canon - şi cu atît mai puţin canonul estetic - nu este imuabil, nu ignoră şi nici nu interzice evoluţia, dimpotrivă, o condiţionează, adică îi oferă indispensabile repere; orice apariţie notabilă în cîmpul literar şi artistic tulbură indefinit ordinea existentă, nu-i lasă răgazul de a se rigidiza şi închista. Cîtă vreme dezvoltarea literaturii într-un spaţiu dat este normală, canonul nu poate fi sinonim cu un blocaj, cu o încremenire în proiectul iniţial. Canonul este, de fapt, mereu în act, el este canonizare, decanonizare, recanonizare, cu alte cuvinte, un continuum, în acelaşi timp, substanţial şi relaţional.


Situaţia canonului astăzi: descentrare şi multiplicare

A crede în existenţa unui canon estetic nu înseamnă a avea o viziune statică asupra literaturii, ci doar a recunoaşte o anumită continuitate în evoluţia ei, o ordine construită prin ierarhizare. Această ordine reduce, fără îndoială, diversitatea, dar o reduce dintr-un punct de vedere predominant cantitativ, nu calitativ.

Din păcate, nu putem vorbi decît de o preeminenţă a criteriului calitativ, precum şi de o preeminenţă a criteriului valoric în actul canonizării, nu şi de o exclusivitate a lor: cum ştim şi cum putem verifica privind în jurul nostru sau în paginile istoriei literaturilor, canoanele estetice nu s-au constituit - şi nu se constituie nici acum - numai şi numai în funcţie de calitatea intrinsecă a operelor. Însăşi "puternica lor originalitate", spre a relua formula bloomiană, a fost şi este măsurată după criterii care nu sînt exclusiv estetice. O doză mai mare sau mai mică de heteronomie intră inevitabil în receptarea, ca şi în însăşi compoziţia operelor de artă. Această intruziune sau, mai exact, implicare a socialului în estetic face extrem de dificilă disocierea între contingenţe şi complexităţi.

Riscurile reducţiei nu sînt însă deloc mai mari decît acelea ale disoluţiei şi ale dezordinii - fără a mai vorbi de faptul că dezordinea poate conduce şi ea la stagnare şi blocaj. Canonul estetic centrat pe valoarea estetică şi pe calitatea intrinsecă a operelor este necesar tocmai ca o stavilă în calea evoluţiilor anarhice, a degradării esteticului şi a valorilor în genere. Aşa cum este el orientat axiologic (deşi nu exclusiv), variabil şi nu imuabil, de o "indefinită flexibilitate" (cum îl defineşte Virgil Nemoianu), canonul estetic armonizează iregularităţile evoluţiei literare, atenuează risipirea formelor, stabilizează valorile.

A crede astăzi în ideea canonică înseamnă, într-un fel, o revenire la clasicism, la un clasicism care cultivă specificitatea şi valoarea estetică, dar nu absolutismul valorilor, cum s-a crezut şi încă se mai crede uneori. Clasicismul autentic nu este absolutist, ci, mai degrabă, sceptic; însă nu nihilist, cum se vrea (prea) adesea post-modernismul din zilele noastre. Conform acestuia din urmă, canonul îşi pierde actualitatea într-o epocă în care nu numai filosofia este "terminată", dar sensul însuşi - nu al vieţii în genere, ci al textului, al oricărui text - devine problematic.

Descentrarea canonului şi mai ales multiplicarea lui apar ca nişte consecinţe aproape fireşti în climatul ideologic actual, dominat de nihilism teoretic pe de-o parte, şi de fundamentalisme politice şi religioase, pe de altă parte, fundamentalisme care nu concep să nu-şi anexeze şi domeniul estetic. Un canon monolitic, un canon unic şi indivizibil rămîne greu de imaginat în asemenea condiţii.

Ce înseamnă însă multiplicitatea canonului estetic propusă în numele pluralismului şi al liberalismului contemporan? Mai întîi, literatura şi artele sînt pluraliste prin însăşi natura lor, prin esenţa demersului şi mesajului lor; ele n-au nevoie să li se inculce, să li se adauge principiul pluralist din afară, în virtutea unei ideologii sau a alteia; ele au fost dintotdeauna pluraliste. A accepta existenţa simultană a mai multor canoane estetice nu înseamnă a nutri o concepţie tolerantă, liberală etc. asupra literaturii, ci, pur şi simplu, una inadecvată. Canonul estetic nu poate fi - într-un spaţiu dat şi într-un timp dat - decît unul singur. Altfel ce consistenţă ar mai avea însuşi termenul de canon?

Imaginarea mai multor canoane înlăuntrul aceluiaşi cîmp literar înseamnă retragerea din acel cîmp a mizei, abolirea concurenţei, a luptei pentru întîietate şi a oricărui efort de clasare. Mai exact, clasarea s-ar transforma dintr-o problemă axiologică într-una taxinomică, clasarea ar fi (numai) clasificare şi nu clasament. Dar acest tip de multiplicitate şi diversitate ar duce la o neaşteptată... uniformitate, o uniformitate valorică, mai exact, la indiferenţa faţă de valori. Mulţimea operelor literare s-ar redistribui altfel, dar efectul nu va putea fi altul decît aplatizarea, declasarea.

După ce criterii s-ar constitui acea multiplicitate de canoane? După criteriul vîrstei receptorilor, al profesiei, al sexului? Am putea vorbi de un canon estetic al vîrstei a treia sau despre unul al medicilor ori al altor categorii socio-profesionale? Şi dacă da, de ce să nu continuăm diferenţierea, închipuind un canon (estetic) al surorilor de caritate sau un altul al medicilor-femei? Pînă unde ar putea fi împinsă pulverizarea şi cu ce promisiuni de fecunditate intelectuală şi artistică?

Spre a nu rămîne la această retorică interogativă, se cuvine să admitem existenţa a cel puţin două moduri creatoare şi receptoare specifice: literatura pentru copii şi literatura pentru adolescenţi. Deşi condiţia unui canon separat pentru aceste tipuri de literatură a fost mai mult revendicată decît teoretizată convingător, este cazul să o recunoaştem ca atare. În acelaşi timp, nu putem să ignorăm raporturile acestor (să le zicem) sub-canoane cu canonul estetic propriu-zis. În limitele aceluiaşi cronotop social şi artistic, ele se armonizează inevitabil şi, în linii mari, chiar se integrează canonului estetic (să-i zicem) central (fără să se confunde cu el).

S-ar mai putea invoca drept argument împotriva unicităţii şi centralităţii canonului estetic existenţa înfloritoare a unei literaturi de consum şi, consecutiv, a unui canon aferent acesteia. Să însemne, însă, acest fenomen o probă în favoarea pluralităţii canonului estetic? Bineînţeles că nu, rostul canonului (estetic) fiind tocmai acela de a împiedica scăderea calităţii intrinseci a operelor, declasarea lor şi de a o face în opoziţie cu oferta facilă a literaturii de consum.

Discutabilă, mai bine zis, inacceptabilă este nu atît atribuirea unei dimensiuni canonice literaturii de consum, cît egalizarea canonului ei cu canonul estetic. În felul acesta, dispar atît diferenţa înţeleasă ca ierarhie, cît şi calitatea artistică luată drept criteriu de diferenţiere. Valoarea estetică nu mai contează, nu mai e pusă la încercare şi nici - prin intermediul ei - literatura însăşi.

Problema raporturilor între canon şi post-modernism sau, mai exact, între ideea canonică şi post-modernitate merită, desigur, o discuţie specială. Sînt de făcut, însă, măcar cîteva observaţii preliminare. E adevărat, canonul modernist a durat atît de mult şi a sintetizat atît de bine specificitatea artistică încît s-a crezut - şi, pe alocuri, încă se mai crede - că reprezintă o permanenţă, că se confundă cu înseşi principiile de bază ale unei valori estetice care s-a descoperit, în sfîrşit, pe sine. Or mişcarea nu s-a oprit, pendulînd în continuare în sens opus, în acela al unei - s-o numim astfel - des-estetizări a producţiei literare şi artistice. Această mişcare se află în faze diferite în diferite spaţii de cultură: foarte avansate în Statele Unite, de pildă, şi abia incipiente în Europa de Est, unde canonul modernist, deşi contestat şi părăsit de tineri, nu şi-a istovit încă resursele.

În viziunea post-modernă, opoziţiile cu care lucrau formatorii canonului estetic modernist (înalt-jos, profund-superficial, esenţial, necesar-aleatoriu, fortuit, complex-simplu (simplist), dificil-facil, central-periferic) îşi pierd relevanţa şi însăşi logica binară e resimţită ca insuficientă. Epoca post-modernă vrea să fie - şi este - o epocă în cadrul căreia pluralismul se confundă cu eclectismul şi cu relativismul cultural, o epocă pe care n-am greşi dacă am numi-o una post-canonică.

Şi, totuşi, ideea pluralistă, dacă nu e definită şi, mai ales, aplicată cum grano salis de la un domeniu la altul, de la politică la cultură şi de la cultură la literatură, de la politică la cultură şi de la cultură la literatură, riscă să aibă numai un rol dizolvant, conducînd la confuzia valorilor, la devalorizarea acestora. Rămînînd în cîmpul nostru de predilectă referinţă, literatura, care nu poate renunţa la convenţie (în toate manifestările ei explicite şi implicite), nu poate supravieţui nici fără criteriul valoric şi fără discriminarea efectuată cu ajutorul lui. Aceste condiţii rămîn valabile, în ciuda aparenţelor şi a aserţiunilor teoretice contrarii, şi pentru post-modernismul decanonizator şi anti-canonic.

Epoca pe care o parcurgem e traversată de acute crize identitare şi disciplinare la a căror origine se află, pe de-o parte, sentimentul alienării, pe de altă parte, o criză a reprezentării înseşi. Confuzia valorilor, care nu e doar suportată, ci chiar cultivată în zilele noastre, contribuie, fără nici un dubiu, la agravarea acestor crize. Canonul estetic repune problematica identităţii în termenii ei fireşti, o moderează şi o nuanţează prin chiar tipul de exemplaritate complexă pe care îl promovează.

Apărarea canonului astăzi poate fi considerată o reacţie faţă de entropia crescîndă, socială şi intelectuală, o surdină pusă pe isteria milenaristă. Într-un cuvînt, o formă de fundamentalism estetic opusă fundamentalismelor social-politice şi religioase.