Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Despre demnitate de Simona-Grazia Dima

Statornic şi exemplar în devoţiunea sa faţă de actul artistic, Gheorghe Izbăşescu îşi surprinde cititorii printr-un volum* care, deşi inegal, este, poate, cel mai bun din întreaga sa creaţie. Ceea ce frapează este schimbarea de tonalitate, odată cu renunţarea la orice pariu (mai mult sau mai puţin teribilist - a se vedea nevoia de inovaţie cu orice preţ). Nu strigătul victorios al învingătorului ludic răsună (deşi scenariile imaginare continuă, sprinţar, să-şi ţeasă dantela), ci lamentoul dezbrăcat de podoabe al celui care a pierdut totul, spre a constata, uimit, că a păstrat intactă doar vocea impersonală a poeziei. Auzim, aşadar, sonul special al vocii celui ce mestecă cenuşă.

Este de notat persistenţa practicilor scripturale favorite ale poetului, de pildă, prezenţa muzei, pierdută în haosul materialităţii, simbol al unui crez hedonistic ("crede/ că-n afara eului totu-i calp totu-i străin" - Inocenţia 2 etc.), suprapunerea planurilor real şi mitologic, rezultanta fiind un spaţiu distorsionat, populat cu apariţii parodice, aluziv şi hermeneutic, profund propice poeziei.

Componentele primului ciclu poematic (intitulat mesaje urgente din Inocenţia) sunt, cel mai adesea, monotone, terne, apoetice, ca şi când discursul, deocamdată unul prozastic, s-ar porni cu greu. Există aici şi o tramă narativă, cea a eforturilor edililor faţă cu inundaţiile, totul transpus în "mitologicale" brumate de grotesc şi derizoriu. Decorul oarecum teatral este învestit de poet cu o mocnită aură ameninţătoare, fatumică, el părând a pregăti, în desişurile sale, o iniţiere obscură, ignorată de oraşul "prea mic", căzut pradă banalului: "el crede că între arborii încremeniţi/ eu nu aud nimic/ că nicio iniţiere nu-i aici" (Lista cu datorii 2).

Ce iniţiere se pregăteşte? - suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm, atenţi la intensificarea tumultului poetic, în următoarele două cicluri ale cărţii. Melancolia se instalează, grea, o jale oedipiană (analogia este facilitată de referinţele eminamente greceşti), pentru epuizarea existenţei, a tot ceea ce omul şi-a considerat a fi esenţa fiinţei, spre a se convinge apoi de stuporoasa evanescenţă a lucrurilor: până şi zeul e muritor, până şi suprema vitalitate a formelor. Un adevăr comun, a cărui bruscă apercepţie naşte însă versuri pline de diafanitate: "uşile-s pe dinăuntru ferestrele la fel/ norocul meu aici e şi el un mic zeu muritor/ pe care-l plimbă tata într-o cvadrigă/ când vine iarna iar păsările călătoare/ de aici se văd ca nişte iluzii înghiţite de nori" (Pereţii cu sfială vorbesc). Ascultăm jelania pentru o divină, cândva, casă roşie a iubirii, un ou de lemn, camuflând astăzi deznădejdea totală: "O mătăsoase zile de ce ne-aţi alungat/ din casa ca un ou roşu de lemn/ ce palat de miri ne-a fost cînd eram tineri?/ Acum acolo ţipă o fiinţă că ferestrele/ camerelor au geamuri de fier/ pentru că-n ele e noapte totdeauna" (Casa ca un ou roşu de lemn).

Destinul poetic, iniţierea gândită ascensional, conduc, inevitabil, la derealizare: "tocmai acum cînd ochii mei/ nu mai au grija propriului chip să-l susţină/ tocmai acum cînd ochii mei/ sînt un lac fără fund un triunghi al Bermudelor/ pe unde realitatea dispare fără urmă". (Cum îşi reglează inima avantaje din viitor). Potopul descris la început e un pretext pentru a destructura şi biografia poetului. Tonul scăzut, egal, pare să nu mai însoţească o spunere, ci doar să convertească tragicul lăuntric într-un limbaj exclusiv al poeziei, cum ar spune Paul Valéry. Nonsensul şi oniricul se instalează ca la ele acasă: "capul de vultur rebel/ cumpărat azi din piaţă/ cu cît tace mai mult la masa de scris/ cu atît fulgii lui trec din alb în mai alb/ amintindu-şi de trupul măcelărit pe coline" (Capul de vultur).

Emblema ultimului ciclu este splendidul poem O femeie tîrăşte un sac greu, ale cărui cuvinte curg de pe buze uscate, într-un şuvoi sec, emoţionante prin neutralitatea lor curăţită de patimi. Omul generic, aflat pe dealul Perchiu, purtând în ochi o negură "strînsă/ de pofte anonime şi-o voluptate a decăderii" este ucenicul, dar şi călăuza altora pe calea amarnică a iniţierii (poetice), smerită încununare, într-o nimicnicie glorioasă, a unei vieţi de trudă: "îmi privesc palmele cu-o nesfîrşită milă/ de parcă ar fi ale femeii truditoare/ căreia nimeni nu-i spune/ că trage după mine doar un cap de mort". Orizontul ţintei se preface în damnaţiune, pentru avatarii aceluiaşi protagonist, fie el ghid al unei expediţii, "fiinţă ce mai trăieşte/ doar cu preziceri în limba veche a focului" (Preziceri în limba veche a focului), preocupat să lege prezentul şi trecutul, lumea aceasta şi lumea cealaltă, fie exilatul conştient că ochii şi-au mutat vederea spre interior, iar "viaţa nu iartă norocul ce nu mai vrea să cîştige", un alt fel de a mărturisi că autenticitatea căutării, libertatea poetică se plătesc.

Stranie este, în final, sugestia resurecţiei: "într-o noapte mă vei găsi sloi/ cu o gaură în scăfîrlie ca o flacără albă/ luminînd sub văpaia lunii într-o crevasă/ pierdută prin munţi dar dînd totuşi din aripi" (O femeie...).; "durerea e o altă faţă a puterii" (Împins de un restort magnetic); "dar cîine al iadului oricîte flăcări gălbui/ ar ţîşni din gura ta păcătoasă/ tu niciodată nu te vei înălţa cu ele la cer (...) că nu ştiu de ce în vremea de azi iarna cumplită/ vine pe neaşteptate/ şi te zideşte atît de adînc în zăpadă/ încît după ce scapi de ea te simţi/ îmbrăcat în vestmîntul celor înviaţi din morţi" (Trecerea crivăţului prin oraş).

Un cuvânt aparte de apreciere se cuvine lui Ştefan Borbély, pentru excelenta prefaţă dedicată acestui foarte frumos volum al unui împătimit de poezie cu state vechi de serviciu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara