Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Despre intelectualitate de Rodica Zafiu

Prin punctul în care li se cerea elevilor să prezinte "condiţia intelectualului în societate", ilustrînd-o cu personaje din romane studiate, proba de limba română de la recentul examen de bacalaureat a reuşit, mult mai bine decît un sondaj de opinie sau o anchetă sociologică, să ne atragă atenţia asupra cîtorva lucruri tulburătoare. Proporţiile zdrobitoare în care în rolul intelectualului român caracteristic au fost distribuiţi Ilie Moromete şi Ion al Glanetaşului invită desigur mai ales la un hohot de rîs şi la o porţie sănătoasă de autoironie, de meditaţie despre România profundă (în pragul intrării în Europa, tot ţăranul, săracul..., talpa ţării, veşnicia născută la sat etc.) sau despre standardele minimale de performanţă intelectuală (isteţime, capacitate de citire a ziarului, calcule privind mijloacele de procurare rapidă a averii). Dincolo de comicul argumentaţiilor, de posibilitatea de a culege numeroase perle, mi se par importante două constatări: în primul rînd, observăm că în cultura şi în şcoala română metaforele critice circulă mult mai mult decît analiza riguroasă a conceptelor; gîndirea mitico-metaforică fiind în continuare mai preţuită decît cea logică şi disociativă. A învăţa dogmatic asocieri paradoxale, în linie călinesciană, e dezastruos; istoria culturii şi a literaturii române devine o suită de formule magice, neanalizabile, dar potrivite la orice (de la un "Lorenzo de Medici al nostru" la "ţăranul-filosof"). În al doilea rînd, trebuie să recunoaştem că despre intelectual nu se vorbeşte prea serios nici în şcoală, nici în societatea românească de azi (şi, la drept vorbind, nu se scrie din cale afară de mult nici în literatura română).

Trecînd peste explicaţiile contextuale de natură pur practică (desigur că unii candidaţi s-au lăsat conduşi de ideea că a scrie despre ceva ştiut, chiar nelegat de subiect, e mai bine decît a nu scrie nimic), e de presupus că mulţi au făcut o confuzie între inteligent şi intelectual. În comentariile care au urmat probei s-a recurs, din fericire, la dicţionar, în primul rînd la DEX, ale cărui definiţii (,persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.; persoană care aparţine intelectualităţii") eliminau opţiunile ţărăneşti citate. Cu siguranţă, nici o definire sau descriere a sensului nu va putea justifica încadrarea celor două personaje-ţărani în categoria (social determinată) a intelectualilor. Să reamintim totuşi că termenul circulă cu sensuri diferite şi nu suficient explicitate, cu unele diferenţe între uzul local şi cel al echivalentelor sale străine. Am mai discutat acum cîţiva ani în această rubrică (nr. 13, 1998) termenul intelectual, al cărui etimon francez s-a creat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, prin substantivizarea adjectivului intellectuel. În franceză, cuvîntul s-a încărcat de istorie şi chiar de conotaţii negative, ironice (evidente în abrevierea familiară şi depreciativă intello). Dicţionarele franţuzeşti descriu intelectualul ca fiind o categorie socio-profesională, dar şi prin aplecarea individului pentru activităţile intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregătire instituţională. În practică, imaginea intelectualului francez este mai ales cea a unei persoane publice, implicate în viaţa culturală şi politică. Definiţia de dicţionar din engleză (de exemplu, din The Concise Oxford Dictionary, 1999) selectează ca esenţiale facultăţile intelectuale: intelectualul este pur şi simplu "a person with a highly developed intellect". Desigur, se poate discuta despre ceea ce presupune dezvoltarea intelectului (în principu, educaţie), dar e clar că sensul termenului englez nu este prea restrictiv. De fapt, şi la I.A. Candrea (Dicţionarul Enciclopedic "Cartea românească", 1931), intelectualul apărea ca "persoană care şi-a cultivat mintea şi se serveşte numai de inteligenţă spre a judeca lucrurile". Definiţiile mai vagi din dicţionarele străine sau din cele româneşti interbelice (în DA: "persoană care munceşte cu intelectul, care cultivă manifestările inteligenţei") au fost înlocuite în perioada comunistă cu un sens marxist, în variantă pur administrativă: intelectualitatea fiind o pătură socială (ca în lozinca, destul de rară, "Trăiască intelectualitatea patriei noastre!"), iar intelectualul o persoană care a urmat studii superioare (,ţărani, muncitori, intelectuali - uniţi în lupta pentru pace"). În DEX, pentru colectivul intelectualitate ("categorie socială neomogenă formată din oameni pentru care munca intelectuală reprezintă sursa principală de existenţă; totalitatea intelectualilor; mulţime de intelectuali") este oferit sinonimul inteligenţă; e vorba de fapt de calchierea termenului rusesc pe care noua ediţie a DOOM-ului ne recomandă să-l scriem (aşa cum se şi face în ultima vreme) ca pe un împrumut adaptat: intelighenţie. Intelectualul ca simplu licenţiat este un concept utilizat de mica publicitate, adesea ca garanţie de seriozitate (mai mult decît de venituri): "Familie tineri intelectuali liniştiţi căutăm să închiriem..."; "Cuplu tineri intelectuali (serioşi, liniştiti, nefumători)..."

E interesant să constatăm că pînă şi la Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, apare destul de mult adjectivul intelectual ("intoleranţa mea intelectuală", "această infirmitate intelectuală"), dar puţin şi în context mai ales ironic substantivul: despre Nae Gheorghidiu - "Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene, socotit printre Ťintelectualii de rasăť" - şi despre alţii: "singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii"; "căpitanul Floroiu, care, cu mustaţa bătrânicioasă şi blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului". În concluzie: nu e rău să le cerem elevilor să discute despre intelectuali; ar fi şi mai bine să existe suficiente dezbateri şi tratări serioase ale acestui concept destul de ambiguu şi alunecos, care să le ofere mai multe repere decât formulele de tip "ţăranul-filosof".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara