Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Despre lichefierea verbelor spunerii de Irina Petraş

Ne aflăm – după definiția lui Zygmunt Bauman – într-o societate lichidă. Umberto Eco intervine: „Odată cu criza conceptului de comunitate își face apariția un individualism nestăvilit în care nimeni nu mai e tovarășul de drum al celuilalt, ci dușmanul de care trebuie să se păzească”. Cea mai bună pază – atacul pripit, care nu mai are nevoie de motiv pentru a se declanșa. „Poate că nu e atât vina mojiciei din media, cât a faptului că lumea vorbește deja cu gândul doar la cum vor fi comentați de media, dar am senzația că unele dezbateri, chiar și între persoane despre care putem presupune că au ținut o carte de filosofie în mână, se desfășoară de-acum cantr- o încăierare cu măciuci, fără pic de finețe, făcându-se uz de termeni delicați ca niște bolovani”, scrie Eco în Cronicile unei societăți lichide. Sunt lucruri asupra cărora mi-am pus și eu întrebări în vremea din urmă. Ideea/speranța că tensiunile, dezacordurile, divergențele se pot rezolva printr-o bună comunicare e aruncată în aer tocmai de instrumentele erei comunicării și de efectele lor neașteptate. Efecte secundare ale vieții și ale tehnologiei, cum le numește un personaj al lui Vlad Zografi: „Efectele secundare ale vieții au ajuns să fie controlate de efectele secundare ale tehnologiei. Crezând că se afirmă pe sine dacă- și postează impresiile pe facebook sau participă la aventuri derizorii pe un ecran de calculator, sufletele individuale se lasă topite și omogenizate în creuzetul tehnologiei, dobândind reflexe care nu le sunt proprii și dând o paradoxală consistență fantomei sufletului colectiv”.
Spre ce ne poartă rețelele de socializare de tot soiul cu oferta lor de ultra-rapidă intrare în vorbă (inevitabil superficială, căci cu adresare prea largă pentru a-și păstra suplețea, nuanța, adecvarea la persoană și prea grăbită pentru a lăsa timp gândului să se rotunjească)? Cum își vorbesc oamenii de astăzi? Ce se întâmplă cu verba dicendi, verbele spunerii? (de văzut aplicata carte a Ximenei-Iulia Barbu – Verbele dicendi în limba română din perspectivă sincronică și diacronică). Spuneam altădată că și elegantul gen epistolar a dispărut acum când mesajele se aruncă peste gard vecinului virtual, scurt, repezit, în treacăt, cu nepăsare față de stil, dar și față de urmări. Sofisticata lume cibernetică, al cărei imperialism se instaurează pe nesimțite, subminează tocmai funcția onomaturgică a omului, cea din care decurge omenia sa. Codificarea accentuată, adică simplificarea progresivă a accesului la o așa-zisă comunicare, vlăguiește forța cuvântului (se mai poartă, oare, jurământul „pe cuvântul meu”?). Vorbirea își pierde suportul omenesc, e reproducere mecanică a unor comenzi – mâna deprinde apăsarea unei taste sau a alteia; ochii sunt fixați pe un ecran (nu pe o figură umană vie, caldă, complexă) și gândul e sumar, fragil, filiform. „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer” – enunțul shakespearean se dovedește premonitor... Verbele spunerii se lichefiază, ele iau, apatic și abulic, forma oricărui „vas”, nu mai aleg, nu-și mai respectă consistența dobândită în timp. În marea pălăvră- geală, cuvintele se toarnă, se (re)varsă, se preling dintr-un „cont” în altul, inundă totul, se prefac într-o baltă amorfă care poate fi, în oglinda ei tulbure, imaginea oricui și a nimănui. Ele, cuvintele, au ieșit treptat de sub regimul solidității deschise, nu- și mai propun să sculpteze idei. Formele sculpturale personalizate, expresive, durabile pe care le-a clădit literatura de-a lungul secolelor sunt lăsate deoparte. Literatura ca literatură, ca literar e exilată iresponsabil din programele școlare. Copiii nu mai sunt deprinși să recunoască mărcile marilor scriitori, făuritori de limbă națională, pentru a-și șlefui astfel propria exprimare. Ei, sărăciți de chiar zestrea lor culturală, nu mai înțeleg ce voia să spună Radu Cosașu când scria: „La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original”.
Vorbirea și-a pierdut rostul. A uitat că acesta, derivat din latinescul rostrum, și-a complicat sensurile parcă anume pentru a dovedi dependența omului și a locului său în lume de limba sa. El nu denumește doar gura, ciocul, pintenul unui vas sau locul de „rostit” discursuri, ci sensul, tâlcul, menirea, locul între oameni. Îți faci un rost când dobândești un nume pentru faptele/averile tale, când ceilalți îți recunosc prin acest nume dreptul de a aparține. A fi luat la rost înseamnă a fi pus sub semnul întrebării de chiar vorbele care te-au recunoscut și pe care le-ai dezamăgit. Ceva fără rost are o realitate îndoielnică: nu i se poate da un nume personalizant, care să-l așeze între lucruri deosebindu-l de toate celelalte. Noica, un filosof visător asemeni lui Bachelard, se minuna adânc în fața acestui cuvânt miraculos: „Cuvintele rost și rostire au căpătat o neașteptată înzestrare filosofică în limba noastră”. Și mă tem că sunt pe cale să o piardă.
Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăți” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înțelesuri și subînțelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical și existențial deopotrivă. El poate depune mărturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât și despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafața sa actuală, în relație rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii. Astăzi am uitat, se pare, blândețea negației românești, cea care definește eufemistic, îngăduitor, mai dând o șansă: netotul și nebunul sunt, zicea Noica, din categoria lui „nu mare de stat”. Acum epitetele degradante se aruncă violent în fața celuilalt; lichide fiind ca niște zoaie, ele împroașcă, mânjesc.
Astăzi, în comunicarea publică, a zice e înlocuit cu a dezvălui, cu varianta mai tare a demasca. Nu mai există a doua șansă, îndreptările de erori se pierd în viitura noilor non- știri, la fel de suspendate, eliberate de datoria de a-și dovedi valabilitatea. Nimic nu se mai spune/zice pentru a arăta celorlalți un lucru cu toată bogăția lui de sensuri, ci se demască pentru a stârni curiozitatea în clipă. Se promit, cu litere de-o șchioapă, descoperiri șocante, titlurile clocotesc de furie și iresponsabilă încântare, dau jos măști care nu există și scot la iveală lucruri care nu s-au ascuns. Pornind de la dreptul publicului de a ști, se ajunge la abuzarea oricărei forme firești de privacy. A dezvălui e, de multe ori, sinonim cu bârfa, calomnia, cu gura lumii care anunță cataclisme, boicoturi, bombe, cutremure, catastrofe. Multe, de nu toate, de mucava strident colorată. Cum spuneam altădată, nu e doar o lume autistă, concentrată pe micul ogor virtual și hrănindu-și cu inconștiență iluzia unei uriașe confrerii. E o lume de orbeți, în care toate întâlnirile sunt blind-date-uri, nimeni nu mai (vrea să) știe cine e Celălalt, important e doar că mărunțesc împreună nutrețul cotidian.
De spus imediat aici că nu satanizez nicidecum internetul, căruia îi exploatez cu încântare și folos imens binefacerile. Era internetică nu a picat din cer, nu ne-a fost impusă de vreo altă specie, una răuvoitoare nouă și pusă pe subminări, ci e creație a oamenilor răspunzând unor exigențe ale lor; e, așadar, naturală. Efectele secundare cu care va fi de luptat nu-i vor dovedi malignitatea, ci îi vor proclama perfectibilitatea, cum s-a întâmplat mereu în istoria oamenilor.
În cultura/literatura/societatea român(easc)ă se vorbește prea mult, excesiv, despre toate, și nu se discută cu adevărat despre nimic. O discuție presupune ajungerea la un acord, găsirea punctului de convergență al mai multor opinii și, implicit, gândirea pasului următor, de făcut spre folosul unui cât mai mare număr de indivizi. Etimologic, a discuta înseamnă a scutura (inclusiv prejudecăți, aș zice), a examina atent, a risipi (ceața, de pildă). Vorbăria, cleveteala și clevetirea, în schimb, macină nervi, consumă inutil timp, se află în treabă. În arabă, sama, „a posti”, înseamnă a te abține de la mâncare, dar și de la vorbire. Amândouă procesele vitale – hrănirea și numirea – au nevoie, periodic, de un răgaz, de o așezare, de o limpezire. Poate și clipa de tensionată derută a poetului în fața paginii albe este, în fond, un post necesar, care încarcă forțele vlăguite. Taci de nu poți spune ceva mai bun decât tăcerea…
Comunicarea înseamnă că cineva îi vorbește cuiva despre ceva. Vorbitorul rostește ceva și așteaptă (provoacă, trezește) răspunsul ascultă torului. Relativitatea este subînțeleasă. Diferențele de interpretare sunt, așadar, firești. Ele depind și în cazul actului vorbirii (nu doar în cazul textului și al lecturii) de competența intertextuală și de enciclopedia personală, cum ar spune Eco. Țesătura comunicării presupune o doză de ficțiune, adică de perspectivă deviată fiindcă este personalizată. Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realități imuabile, ci interpretare și propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a țese vorbe pe marginea unei realități care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz și cuvintelor să fie, să devină, să-și excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificații noi. Orice cuvânt/gând rostit are în vedere un celălalt, un colocutor. Doar împreună vorbirea are rost, adică are sens și „gură”. Această determinare secretă (socială, psihologică) a rostirii de către un celălalt valorizant are loc într-un câmp enunțiativ. Linii de forță dictează tacit vorbirii, o ademenesc spre o așezare predestinată. Înțelesul privat se confruntă sau ar trebui să se confrunte neîncetat cu comunicarea publică.
Față în față cu sărăcirea fals dramatizantă a verbelor zicerii, mi-e dor de audiția nuanțată la care se dedau oamenii lui Ion Creangă, de pildă: ei nu vorbesc pur și simplu, ci „zic”, „menesc”, „boscorodesc”, „pufnesc”, „răcnesc”, „sucălesc”, „bleștesc”, „se ciondănesc”, „morocănesc”, „se hârjonesc”, „dondănesc” etc. Conștiente de primejdia singurătății tăcute, personajele „caută sămânță de vorbă”, se scarpină în cap, se bat cu palma peste gură, iar când „scapă deasupra nevoii”, mănâncă și beau împreună cu cei de-o seamă. „Gurile cele răle” sunt, desigur, cacofonice și, o dată descoperite, sunt eliminate din concert (și în sensul etimologiei secunde, ținând de armonizarea sim-fonică a vocilor, dar și în cel al etimologiei prime, concertare trimițând la cearta constructivă, la strădanie, la „ieșitul deasupra nevoii”, în cele din urmă). Verbele zicerii sunt și la Liviu Rebreanu de o diversitate pe măsura nuanțelor de stare și relație interumană: eroii săi bâlbâie, lihăie, mormăie, fosăie, se zborșesc, sâsâie, boscorodesc, blogodoresc, scâncesc, dârlâiesc, bombănesc, zbârnâie, crâmpoțesc cuvinte, se răpștesc, ocărăsc, lălăie, bâiguie, bolborosesc. Dacă la Rebreanu vorbele sunt aspre, împiedicate, bolborosite, scrâșnite, la Sadoveanu se „sloboade cuvântul” în îngânări șoptite în care trecutul și prezentul se confundă în aceeași lume a poveștii. Se cuvine să cunoști oamenii după vorbe, după cuvânt se vede cine e cu adevărat frate, iar istorisirea nu are alt scop decât cel al dezvăluirii de sine: „după asta puteți cunoaște ce fel de om sunt eu!” Unde e „suceala” lui Ilie Moromete de „a se fandosi” refuzând să vorbească omenește? Cuvintele își impun sonoritățile, Moromete le presimte farmecul, le exersează cu nesfârșită surpriză, atrăgându-i și pe ceilalți în jocul său. Pare să intuiască maleabilitatea semnificațiilor unei forme și capacitatea de disimulare a limbajului – alege forma și o rostește cu intonații savurate cu uimire într-o adâncă și atentă autocontemplare, „semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas”. Când se întâmplă ceva cu adevărat grav și timpul își pierde răbdarea, glasul lui Moromete e „turbure și însingurat”, iar „gândurile sale nu mai lăpădau glas”…
H. Marcuse profetiza o revoluție poetică în secolul XXI: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea dimensiunii poetice”. Verbele lichefiate ale spunerii contemporane ne semnalează criza. Suntem în culpă. Non-evenimente și non-știri se bulucesc asupră-ți, întro gureșenie de „strânsură și năvală”, de îndată ce scoți capul din liniștea ungherului umbratic (umbratilis vita) de cititor. Seinfeld zice, la un moment dat, că nenumăratele instrumente de comunicare cu care ne înconjurăm azi arată clar că nu avem nimic de spus, iar acesta e un lucru ce trebuie spus, fără întârziere, tuturor! Există/se cuvine să existe o disciplină a spunerii fără de care societatea devine irespirabilă și de nelocuit. Libertatea cuvântului, vorba lui Mark Twain, trebuie dublată de înțelepciunea de a o folosi cu rezerve. Poate că un ocol măcar săptămânal prin marile cărți ale literaturii române ne-ar putea ajuta să ne regăsim vocea. Cuvintele potrivite au forță și rostul lor este să pună în mișcare. Lansate în pustie, se pierd, se macină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara