Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Despre ne-uitare de Alexandru Niculescu




A trebuit să ne cadă ăn mănă, cu oarecare ăntărziere, traducerea românească a enigmaticului roman "cu cheie" L'agonie sans mort (Paris, 1961) - Agonie fără moarte, Ed. Jurnalul literar, 1998 - scris de un nu mai putin misterios autor, Charles Séverin - pentru ca să ne revină, ăn prim-planul cunostintelor noastre literare nume, lucrări ănsemnate si amintiri - astăzi, intrate ăn indiferenta generală.
Dar să ne ăndreptăm atentia, mai ăntăi, spre acest roman al exilului românesc. Am scris enigmatic vorbind despre opera narativă, dar mai "enigmatic" este autorul. Charles Séverin pare a fi fost numele literar al eminentului clasicist - unul dintre ultimii nostri valorosi cunoscători ai literaturilor clasice - N.I. Herescu. Post-scriptumul partial al d-lui Nicolae Florescu ne lămureste. Identificarea fusese ăntreprinsă, ăn 1961, de către Virgil Ierunca (Românul, New-York) - nu fără oarecare ăndoieli ("s-ar putea, bineănteles, să mă ănsel"). ăn schimb, regretatul profesor Eugen Lozovan, din Copenhaga, prieten de familie cu N.I. Herescu si cu fiica lui, Ioana Herescu, fostă elevă a Scolii Centrale din Bucuresti - nu pare a fi avut asemenea ăndoieli.
Romanul reflectă ănsă o realitate cunoscută: confruntarea celor din Occident (ăn spetă, din Franta) cu exilatii români. Traducerea romanului a fost ăncredintată unei neobosite literate, mereu prezente ăn lumea noastră literară: d-na Cornelia Stefănescu, fostă, cu modestie, "cercetătoare" la Institutul de Literatură al Academiei ("G. Călinescu") care a avut sansa de a lucra sub oblăduirea si alături de marele critic, de a-i urmări opera in fieri (Scrinul negru!) dar si de a-i urma exemplul. A coordonat impunătoarea Bibliografie a relatiilor literaturii române cu literaturile străine, (1854-1918, ăn 3 volume), a cercetat "momentele romanului" românesc si francez, dar, mai ales, a alcătuit monografii critice despre Mihail Sebastian si despre G. Călinescu. A fost "prima voce" care a vorbit despre Mihail Sebastian ăn anii dictaturii (prin 1968), iar ăntr-o serie de volume, s-a ridicat, printre cei dintăi, ăntru "apărarea" maestrului său, G. Călinescu. S-a bucurat de premii literare bine meritate (al Academiei, premiul "Gh. Ursu", premiul V. V. Stanciu - la Paris) - a tradus din literatura franceză scriitori si critici importanti (Proust, Michel Butor, J.P. Richard). Scrie, scrie temeinic si azi, ăn paginile Jurnalului literar ăn tăcere benedictină...
Dar cum să ne explicăm umbra de indiferentă sau de uitare care o ănconjoară? ăn 1998 a ămplinit Cornelia Stefănescu frumoasa vărstă de 70 de ani. Să nu fi meritat distinsa si discreta "femme de lettre" nici o mentiune ăn cultura noastră? La 70 de ani, altii sănt sărbătoriti cu fast sau ăn colegiale semnalări literare. ăn cazul de fată, nici Jurnalul literar, nici Institutul de literatură - unde este deosebit de activă si după pensionare -, nici Uniunea Scriitorilor nu au luat act de ăndelungata si rodnica activitate a doamnei Cornelia Stefănescu.
2. O facem noi aici, nu fără oarecare stănjenire. Pentru că ne dăm seama din ce ăn ce mai mult că uităm - si ăn tară, si ăn străinătate - mult prea repede. Dacă ăn lumea largă, ăn exil, s-a asternut uitarea peste numele multora, ăn tara noastră, ăn diverse domenii, uitarea devine de neănteles. Iată alt caz. Printre cei mai buni lexicografi români se găsesc Mircea Seche si Luiza Seche, azi, amăndoi, pensionari. Făcut-a oare Institutul de lingvistică vreun gest de recunoastere a operei lexicografice a acestor doi autori de seamă ai Dictionarului Academiei? ămpreună, ei au alcătuit solide lucrări de lexicografie românească: Dictionarul de sinonime (1976), cel mai bun de care dispunem astăzi. O cercetare aprofundată, ăntr-un masiv volum, apartine d-nei Luiza Seche (Lexicul artistic eminescian ăn lumină statistică, 1974), iar dl Mircea Seche a ăntreprins o Schită de istorie a lexicografiei românesti (1966), urmărind, de-a lungul vremii, dictionarele limbii române.
Pot rămâne asemenea harnici specialisti fără vreun semn de amintire (oficială) a muncii lor ămplinite?


Nu pledăm, bineănteles, pentru ăndelungate - matusalemice - mentineri ăn activitate. Orice activitate ăsi are, vorba cronicarului, "un tenchi", un sfărsit. Dar nu putem să nu remarcăm umbrele de indiferentă, ignorare sau de uitare care se astern, ăn structurile culturii noastre actuale, peste valori trecute. Am scris si altădată că numeroase lucrări stiintifice sau opere de literatură, răspăndite ăn lume, dar si ăn tara noastră, ar ămbogăti tezaurul culturii noastre de astăzi - dacă ni le-am recupera si valorifica. Cultura nu poate trăi ăntr-un continuu prezent amnezic.


Bineînteles, s-au făcut, ăn anii din urmă, progrese uriase ăn reconstituirea culturii românesti răspăndite ăn cele patru vănturi ale lumii... Dar ceea ce lipseste ăncă, ăn anumite arii de activitate, este o necesară utilizare a contributiilor culturale din trecutul apropiat. Si o recunoastere a meritelor celor ce le-au creat.
Iată de ce "restituirea" acestui roman al lui N. I . Herescu - Charles Séverin (Herescu se născuse la Turnu Severin) - oricăt de mari ar fi distantele ăn timp si ăn spatiu - a devenit - pentru noi - un prilej de reflectie - dar si de ne-uitare.