Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Despre prietenie de Marina Constantinescu

Nu de mult, am fost martora unor momente care mi-au adus nu doar bucurie, ci tihna ca să privesc în mine. Care m-au făcut să mă gîndesc, iarăşi şi iarăşi, la valoarea pur subiectivă şi profundă pe care o proiectezi asupra celor cu care te însoţeşti. O clipă sau o viaţă.

Cînd eram studentă, am avut şi un Profesor particular, cum îi spuneam eu. Un om formidabil de la care am învăţat mult şi multe, care a rezistat treisperezece ani în cele mai cumplite închisori comuniste şi care a rămas luminos. Senin, generos, tandru, plin de umor, deschis şi nobil. L-am urmărit o perioadă îndelungată şi nici nu am găsit răspunsul cum a putut Marcel Petrişor şi alţii ca el să nu se usuce, să nu se strice la suflet, la ochi, la suflet. A stat ani şi ani în întuneric, iar el este, tot, o lumină. Datorită lui l-am cunoscut şi am stat o vreme cu Petre Ţuţea, datorită lui m-am întîlnit cu Irina Nicolau, de pildă, datorită lui am învăţat cum să-mi întăresc rugăciunile. Nimic, vreodată, sofisticat în spusele lui. Am călătorit cu Marcel Petrişor pe căile poveştilor lui şi am ajuns hăt, departe, pînă în iurtele mongole. Într-o seară, l-am întrebat despre reciprocitate. „În iubire?”, m-a întrebat surprins. „În iubire şi în prietenie”, am răspuns fără ezitate. Răspunsul lui m-a nedumerit atunci, demult, în studenţia mea. Astăzi descifrez tîlcul frazelor lui, iar dezamăgirile mele dureroase îşi diluează intensitatea. „În prietenie nu trebuie neapărat să fie reciprocitate”, spunea Marcelino. Ceea ce oferi ţine de simţirea ta, de fiinţa ta fragilă şi puternică, care este dirijată de propriile putinţe şi neputinţe. Faci ceea ce faci pentru că aşa te defineşti. Nu ca să primeşti, în schimb, iubire, încredere, aceeaşi forţa a gestului, a cuvîntului, a gîndului. Nu se poate cîntări nimic. În iubire şi în prietenie nu trebuie să fie neapărat acest schimb al lui „dau”- „primesc”. Dar şi cînd se întîmplă...

Cînd se întîmplă, simţi că cineva a hotărît să nu fii singur pe pămînt.

Mi-au venit în minte vorbele astea dintr-o noapte de demult într-o plină zi, stînd pe un scaun la o festivitate solemnă şi emoţionantă de la UNATC. În stînga mea, Radu Penciulescu, în dreapta, Valeriu Moisescu – sărbătoritul nostru, cel pentru care eram acolo, Profesorul şi Regizorul care primea titul de Doctor Honoris Cauza – în spate, Valeriu Grama. Lîngă el, Sanda Manu. De fiecare dintre ei m-am legat în timp şi de fiecare altfel.

Pe Valeriu Moisescu l-am cunoscut în studenţia mea, cînd a avut premiera cu „Mizantropul” la „Bulandra”. Profesoara mea, Antoaneta Tănăsescu, m-a dus în culise. Acolo, stătea regizorul cu piciorul rupt. Mi-a vorbit atît de firesc, încît mi s-a părut că ne ştim dintotdeauna. Încă un pas în apropierea noastră l-a făcut prietenul meu, Victor-Ţucu Parhon. Pe care îl simt, uneori, în prelungirea vreunui cuvînt şugubăţ al lui Valeriu Moisescu. Că Silviu Purcărete i-a fost discipol, parcă nu m-a mai mirat. Nici mai tîrziu, cînd recunoşteam cu bucurie vîna unui, tînăr, pe atunci, regizor, proaspăt absolvent la clasa de regie a profesorului Moisescu. Este vorba despre Claudiu Goga. Profesorul lui m-a invitat să văd spectacolul cu „Conu Leonida” la Braşov. Am stat împreună, umăr lîngă umăr. Şi m-am încărcat de vibraţiile emoţiei lui. Ca şi la Timişoara, la Festivalul Dramaturgiei româneşti pe care l-am făcut demult, iar pe lista mea figura şi Claudiu cu acel spectacol. Cîndva, fiul meu Luca a ales dintre lucrările lui Alexandru, fiul lui Valerică, o lucrare superbă, un fel de godin vesel, nostim, colorat. Şi astăzi stă într-un cui, deasupra patului şi încălzeşte visele lui Luca. Cu Vicu Grama am stat de vorbă la telefon enorm. Numai cu Maxim Crişan am avut acest tip de conversaţie. Mă invita la „Casandra” şi mă suna după fiecare reprezentaţie. Dacă erau mai multe distribuţii, le vedeam pe toate pentru că ştiam că vine telefonul lui şi nu mă putea găsi nepregătită. Analizam amîndoi, cu sinceritate, fiecare spectacol şi, mai ales, fiecare tînăr actor. Observaţiile lui Grama erau ca un bisturiu. De o fineţe şi de o precizie remarcabile! Am învăţat mult despre teatru în toate discuţiile pe care le-am avut, ani şi ani, cu această personalitate copleşită de modestia-i proprie. Tinerii absolvenţi au pierdut un profesionist şi un aliat cînd a plecat din şcoală.

Pe Radu Penciulescu l-am cunoscut la Arcuş, datorită Sandei Manu. În acest punct, povestea se complică. Cu amîndoi. Acum nu vreau să spun decît atît. În toţi anii aceştia, Radu Penciulescu a devenit unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine. Acela cu care vorbesc despre teatruteatruteatru şi despre VIAŢ|. Acela pe care l-aş suna ca să-mi iau adio dacă mi-ar fi limpede sfîrşitul. Radu Penciulescu este prieten de-o viaţă, din copilărie cu Victor Grama. Cu Valeriu Moisescu s-a însoţit în facultate, acolo unde, la clasa de regie a fost coleg şi cu el, şi cu Pintilie, şi cu Sanda Manu, şi cu Grama...

Teatrul este miracol. Ca şi viaţa. Teatrul este mister. Ca şi viaţa. Artiştii sînt de toate felurile. Ca şi oamenii.

În mai 1999, Radu Penciulescu primea, la Casandra, titlul de Doctor Honoris Cauza. Spunea că în tinereţe i-ar fi plăcut să fie Lopahin Ermolai Alexeevici. Cu vîrsta, s-a simţit tot mai aproape de Gaev Leonid Andreevici. Acum, Valeriu Moisescu, bîntuind prin aceeaşi livadă de vişini tot mai rară şi tot mai în pericol, parcă, spune în discursul său, ca o idee majoră în jurul căreia se ţese tot, că se simte mereu un fel de Trofimov Piotr Sergheevici. Veşnic student, veşnic tînăr, veşnic la început de drum. Poate şi de asta i-a fost spiritul deschis, viu, dinamic, neobosit, un om cu o curiozitate fără limite, cu o minte care nu încape în tipare şi nu se lasă prizoniera nici unui context. Îl priveam, îl ascultam şi simţeam în vorbele lui iubire şi prietenie. Mă uitam la Radu, la Vicu, la Sanda. M-am gîndit la întîlnirile din viaţa mea, la şansele pe care le-am avut. Mi-am amintit o noapte din bucătăria mea cînd, cu Radu, cu Vicu şi cu Valerică am călătorit prin cele mai frumoase clipe de teatru şi de viaţă din studenţia lor, de la Teatrul din Oradea, de la Craiova, Tîrgu Mureş, Ploieşti, Galaţi, de la Teatrul Mic, Bulandra, Comedie. Părea că nu a rămas nimic nerostit, nimic nepomenit. Nici umbră de oboseală pe chipul lor, în amintiri, în emoţie, în tandreţe, în umorul fiecăruia atît de diferit. M-am retras din conversaţie minute bune şi am privit prietenia lor. Voltele pe care le făceau printre detalii, cuvinte, situaţii, spectacole, frînturi de text, de poveşti, printre ironii şi bancuri, printre lacrimi printre observaţii acute despre un anumit gest sau despre o anumită replică, despre un actor. Ore în şir. Mii de fire incredibile şi invizibile i-au legat şi îi leagă pe aceşti oameni, pe aceşti artişti, pe aceşti prieteni. Cîteva dintre ele îmi zîmbesc şi mă acceptă. După atîţia ani şi atîtea întîmplări ştiu că pentru ei a hotărît Cineva să nu fie singuri. Nimic din ce văd sau citesc, din ce li se întîmplă pe stradă, acasă sau pe scenă nu i-a lăsat nepăsători. Semnificaţia este zveltă şi apare imediat. Lumea toată este, parcă, altfel pentru ei. Nici unul dintre ei nu a pus punct şi virgulă în relaţia cu celălalt sau cu teatrul.

Cînd îi aud sau îi văd, minutele se lungesc şi lenevesc în jurul meu. Timpul nu mă trădează, îmi este un aliat care mă lasă să cred că livada lor de vişini este şi a mea. Şi că nu se va vinde nici-o-da-tă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara