Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre supravieţuire de Constanţa Buzea


De ce, de la o vreme am o fobie difuză faţă de hârtiile oficiale care-mi sosesc prin poştă? Dar şi când trebuie să scriu eu însămi un text neutru, o cerere banală către Primărie ori alt for, am de fiecare dată o reacţie de lehamite şi neîncredere? Frisonul inoportunităţii mă bântuie, senzaţia de zădărnicie şi de neant, chiar şi atunci când aş avea de relatat bunăoară ce mi s-a întâmplat ieri. Şi ca ieri, de când mă ştiu, tot întâmplându-mi-se câte ceva grav, ce poate părea banal în nefirescul lumii, dar în sufletul meu ia proporţii de cataclism, am o bănuială că lumea mi se duce de râpă. Lume în care şi eu, ca toată lumea, păţesc, iată, şi lucruri care mă strâng de gât.

Începe să se vadă de la o poştă că viaţa, pe care o iubesc, se deteriorează în datele ei de susţinere, că mi se subţiază rezistenţa proverbială la stres, că refugiul în muncă, în poezie, nu se mai produce ca până de curând ca o tămăduire şi ca o revanşă, ca o deconectare productivă şi foarte frumoasă de la zonele toxice ale existenţei.

Am ajuns să mă tem şi să mă ruşinez de starea mea de rău, că fără compasiune şi fără ajutor, singură, nu voi mai avea puterea şi nici curajul să mă mai zbat pentru supravieţuire. Am ajuns la bătrâneţe, muncind toată viaţa şi acumulând, la vedere, eşecuri şi merite, să cred că domeniul meu, sufletul meu, dreptul meu la linişte, nu sunt nici de lepădat, nici de ignorat. Nici de lepădat şi nici de ignorat, cum nimic din ce este omensc în greşeală şi nevinovăţie. De fapt, ce mi s-a întâmplat ieri, şi de ce simt că şi numai a relata întâmplarea, este un lucru de speriat?

Pentru a-l face să înţeleagă pe bunul cititor, şi nu numai pe el, ar însemna, metaforic vorbind, să fiu în stare să execut, pe hârtie, fireşte, o faptă de superman, un lucru de poveste şi supărător pe deasupra. Să iau în braţe, cum se spune, copacul zdravăn al propriei vieţi şi să-l smulg din pământ, ca să dovedesc, ce? Cu ce efort, Doamne, şi cu ce risc, ca să conving că sunt la capătul puterilor, şi n-aş fi meritat asta, arătând rădăcinile amare şi încâlcite ale unui rău care nu se mai termină, ale unui stres tenace care ar fi putut cu puţină bunăvoinţă evitat, ori ar fi putut nici să nu existe? Cineva ar trebui să aprecieze corect situaţia, că din atâta otravă câtă ne-a rezervat fără istov istoria noastră, istoria căreia nu i te poţi opune cu mâinile goale, fără să nu devii victimă ridicolă, ori să nu înnebuneşti, că din atâta neşansă generalizată mulţi semeni ai noştri au supravieţuit graţie artei lor, scriind literatură, făcând din suferinţă poezie. Cineva ar trebui să aprecieze corect situaţia. Cum nu este doar o chestiune de destin personal, ca mine fiind o mulţime, cazuri ce nu-şi găsesc de ani de zile soluţii decât pe mici porţiuni, de azi pe mâine, şi acestea fragile, vulnerabile, înecându-se în provizorat, în indiferenţă şi cinism, cu tot respectul, ripostez.

Se ridică iarăşi, şi iarăşi, problema dreptului meu, în ţara aceasta, care este şi a mea, în Bucureştiul acesta în care m-am născut şi nu am lenevit, la un spaţiu locativ nu numai decent ci şi sigur.

Aud din fundal o voce care mă judecă: "Constanţa Buzea, de ce nu te-ai dus după '89, când se putea, să ceri şi tu de la Uniunea scriitorilor o locuinţă? Atunci când, printr-o mişcare inteligentă de condei, au primit casă cei mai mulţi dintre scriitorii cu probleme locative acute". De ce nu m-am dus? Pentru că la vremea aceea, cei care locuiau în case naţionalizate păreau a fi în siguranţă, plăteau chirie la Stat şi, atenţie!, nu aveau dreptul să ceară ceva de care nu duceau lipsă. Iar eu locuiam într-un apartament de bloc naţionalizat şi plăteam chirie la Stat. Atunci nimeni nu s-ar fi gândit la calamitatea care ne pândea şi care a explodat ca o bombă - retrocedarea către proprietari a caselor naţionalizate, şi nimeni n-ar fi prevăzut calvarul inimaginabil şi fără sfârşit al chiriaşilor evacuaţi. Atunci, abia încercam să ne vindecăm rănile de după demolările ceauşiste, când atâta lume a murit de inimă rea, şi atâtea cartiere superbe şi case liniştite ale Bucureştiului au fost rase de pe faţa pământului. Fără milă, fără noimă şi fără discernământ. Ca să se ridice pe locul lor clădirea faraonică a Casei Poporului.

Din chiriaşă la Stat am devenit peste noapte chiriaşă la proprietar. Ca şi Geo Dumitrescu, ca şi Gellu Naum, ca să nu dau decât două exemple ilustre. Fiecare cu povestea lui, cu umilinţele şi enormul absurd greu de îndurat atunci când proprietarii au început să-i evacueze silit. Pe Geo şi pe Gellu i-am frecventat în interval, le-am cunoscut amărăciunea şi revolta, şi nu neapărat împotriva proprietarilor. Atunci, prin 2000-2001, am făcut şi eu o cerere la Primăria Bucureştiului solicitând două camere, nu mai mult, în care să-mi mut calabalâcul, strânsura de-o viaţă, în cărţi şi manuscrise. Rezolvarea cererii mele s-a tot amânat. Mai iute şi mai dibaci, proprietarul m-a evacuat pe baza unui ordin-fulger ce mirosea de la o poştă a fals, a făcătură avocăţească. De voie, de nevoie, în starea de urgenţă pe care am resimţit-o ca pe o teroare, am fost mutată, acum doi ani şi jumătate într-un bloc cu locuinţe de protocol, cu contract de închiriere pe un singur an, în care aveam dreptul să rămân până la rezolvarea de către Primărie a situaţiei mele locative. în stresul mutării, m-am îmbolnăvit grav şi mi-am investit, în prostie, economiile în reparaţii şi îmbunătăţiri. Pare meschin ce spun, dar într-o locuinţă cu contract limitat, am investit cu generozitate păguboasă două din premiile mele literare, pe care le păstram cu sfinţenie ştiind ce mă aşteaptă. Este drept că nu mult după mutare, când, epuizată de efort şi de boală, şi lefteră pe deasupra, am primit pe vechea adresă o hârtie de la Primărie, o chemare pentru completarea dosarului meu, şi pentru a fi trecută într-o listă de priorităţi. Am intrat în posesia acelei invitaţii relativ târziu, când termenul expirase deja, şi n-ar mai fi avut efect nici un demers, decât peste un an când se alcătuia altă listă de priorităţi. Primul an a trecut repede, am reuşit să fac o prelungire de contract şi de rămânere pentru încă un an, pe loc, la noua adresă, şi am sperat, în cumplita mea naivitate şi în temeiul bolii mele fără leac din păcate, că voi fi lăsată în pace, iertată pentru nesupunerea mea nu din rea voinţă ci din neputinţă de-a mai acţiona cu energia enormă care se cere, angajându-mă la o nouă mutare. Mutare în care mi-aş pierde, la propriu, viaţa. Am sperat într-o nouă prelungire de contract. Sună patetic, ştiu, dar la această oră şi în această situaţie, acesta este adevărul plin de consecinţe cărora, mărturisesc, nu ştiu cum să le fac faţă.

Iată cum sună textul notificării primite de mine ieri, text pe care-l resimt ca pe opera impecabilă a unei maşinării birocratice implacabile, care funcţionează silenţios şi legal: "Având în vedere că la baza convenţiei de cazare nr... în baza căreia ocupaţi imobilul situat în.... a stat situaţia locativă dificilă pe care aţi motivat-o, dar totodată şi angajamentul dvs. de a intreprinde demersul rezolvării acesteia; Faţă de împrejurarea că până la această dată nu aţi făcut dovada intreprinderii nici unei diligenţe sau demers în acest sens, în temeiul dispoziţiilor art... cod civil, vă comunicăm că, începînd din data de 18 februarie convenţia de cazare nr... încheiată cu..., în baza căreia ocupaţi imobilul..., încetează să mai producă efecte juridice, urmând ca în termen de 30 de zile să procedaţi la eliberarea spaţiului. în cazul în care nu veţi da curs solicitării noastre, vom fi nevoiţi să intreprindem în justiţie toate măsurile legale necesare evacuării spaţiului, urmând ca dvs. să fiţi obligat la plata prejudiciului cauzat prin refuzul eliberării spaţiului în termenul mai sus menţionat şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului".

Înainte de a semna, trag o linie de final, şi cu atenţia mărită la efectele posibil paradoxale ale textului meu, formulez următoarea precizare care mi se pare extrem de importantă. Aceea că eu nu acuz ci relatez, şi că riposta mea plină de nedumeriri nu este cum ar părea la prima vedere un protest, de altfel inutil, ci tot o relatare, în beneficiul celor care vor să ştie. Cu alte cuvinte, o pagină din jurnalul meu de scriitor ghiftuit de amărăciune. Şi dacă vine şi vreun Cutremur...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara