Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Destin de romancier de Gabriel Dimisianu

Nicolae Breban împlineşte 80 de ani, eveniment care pe deoparte mă bucură, iar pe de alta mă aruncă în melancolie. Un longeviv printre marii noştri scriitori postbelici, iată un motiv pentru a fi bucuros. Breban este activ azi ca întotdeauna, scoate cărţi noi una după alta, conduce o revistă, e angajat în complicate polemici cu „critica trădătoare“. Sunt motive, în ce mă priveşte, de a fi bucuros, fără doar şi poate.

Şi totuşi, 80 de ani ! Faptul înseamnă, printre altele, că au trecut aproape 60 de când ne cunoaştem, motiv, de astă dată, de melancolie.
Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu în toamna îndepărtatului an 1958 . Eram, ca în fiecare după-amiază, la „Gazeta literară“, în sediul acesteia din Bulevardul Ana Ipătescu, împreună cu redactorii tineri de atunci: Lucian Raicu, Matei Călinescu, Sami Damian, Cezar Baltag şi mai vor fi fost şi alţii. Vorbeam de una de alta când a intrat Nichita Stănescu, însoţit de cineva pe care nimeni dintre noi nu-l cunoştea. Un tânăr înalt, bine clădit, cu alură de atlet. Este prietenul meu Nicolae Breban, ne-a spus Nichita, bun prozator, cum veţi vedea. Încă n-a apucat să publice, dar i-am citit eu manuscrisele. Cei cărora ni se adresa poetul am fost mai degrabă sceptici, ştiind că Nichita se entuziasma una-două, arunca vorbe mari despre mulţi începători, laude care nu totdeauna îşi primeau confirmarea. Eram deci sceptici, dar de această dată a avut el dreptate, nu noi. Breban adusese câteva povestiri care au apărut, ulterior, în „Gazetă“ şi care ne-au plăcut, lucru recunoscut repede de către toţi, chiar cu un fel de uşurare. Ne eliberam de îndoiala pe care o avusesem în legătură cu cineva susţinut de Nichita. De astă dată o nimerise. Era un bun scriitor acest Breban, astfel cum poetul întrevăzuse. Şi cu atât mai bine căci se înşelase destul în legătură cu alţii.
Mai complicată era relaţia cu Breban însuşi, devenit repede o prezenţă de zi cu zi, aproape, a „Gazetei“. Se iscau în grupul amintit lungi discuţii pe teme de tot felul, literare şi nu numai, prelungite după orele de redacţie în micile localuri din vecinătate, la Turist, la Boema, la Poarta Albă şi la altele, sfârşind, de regulă, la Doamna Candrea, la Casa Scriitorilor, discuţii la care noul confrate nu doar că participa, dar le luase repede conducerea. Era foarte sigur pe el acel tânăr, şi foarte autoritar,rezolut totdeauna în afirmaţii, neadmiţând sub niciun chip dispersarea atenţiei celor de faţă când vorbea el. Dacă era întrerupt sau, şi mai grav, dacă era contrazis, îl străpungea pe comiţătorul îndrăznelii cu o cruntă privire, aştepta să se reinstaleze deplina tăcere şi-şi relua de la capăt spusele, rărind intervalul dintre cuvinte cu ochii ţintă la cel care intrase în vorbă,făcând astfel tuturor clară ideea că întreruperile nu le suportă, că-l indispun profund. Ce avea de spus trebuia ascultat de toţi fără şuşoteli. Nu vorbea oricine, vorbea Breban. Se comporta, prin urmare, ca un maestru în faţa unor învăţăcei, ca un om cu o mare operă încă nescoasă, ce e drept, la lumină. Ceilalţi din auditoriul pus astfel la punct mai tipăriseră totuşi câte ceva, iar unii chiar se bucurau, în lumea artistică, de oarecare notorietate.
Ceea ce scrisese până atunci Nicolae Breban, povestirile citite de Nichita, urma să apară într-un volumaş predat editurii care publica populara colecţie „Luceafărul“. Acolo debutaseră, nu cu mult înainte, ca poeţi, Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, iar ca prozatori Ştefan Bănulescu şi Nicolae Velea. Chiar înainte de a pleca şi volumul său la tipar Breban însă îl opri, căci scrisese între timp Francisca. Nu mai era cazul să debuteze cu schiţe din moment ce scrisese romanul, şi el romancier dorea să fie înainte de toate. Romancierul unei generaţii care se ilustrase concludent în nuvelistică (prin Bănulescu, Velea, Titel şi prin alţii), dar prea puţin, socotea autorul Franciscăi, în roman. O va face el, după Francisca, prin În absenţa stăpânilor, prin Animale bolnave, prin Îngerul de gips, Don Juan, Drumul la zid, prin monumentalul Amfitrion (trilogie), prin Ziua şi noaptea (tetralogie), împlinind cu asupra de măsură ceea ce anunţase din tinereţe, un destin de romancier. Şi ar mai fi de spus ceva : după Marin Preda, în era postbelică, Nicolae Breban este marele creator de personaje în proza noastră, de fiinţe posesoare de stare civilă literară. Fără Francisca, fără Grobei, fără Herbert, fără Rogulski, fără Minda, fără misterioasa E.B., literatura română de azi ar fi mai fără culoare şi mai săracă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara