Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Destine în derivă de Tudorel Urian

Despre scriitorul braşovean Daniel Drăgan (redactorul-şef al revistei braşovene de cultură "Astra" de dinainte de 22 decembrie 1989) se vorbeşte destul de puţin în presa culturală de astăzi. Deşi, din 1977 încoace, a publicat vreo 25 de cărţi de poezie, proză, teatru, memoria­lis­tică, în masivul Dicţionar al scrii­torilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu are parte doar de un comentariu mai degrabă lapidar. Nici după 1989, cărţile sale nu au avut un destin mai bun, ele fiind comentate cu destulă parcimonie în revis­tele literare care contează. Nici în faimoasele sinteze "generaţioniste" nu e uşor de dat peste numele aces­tui autor. Vina îi aparţine, probabil, şi scriitorului, care s-a mulţumit să îşi tipărească (mai) toată opera postdecembristă la o editură destul de puţin vizibilă, Arania (fondată chiar de el) şi, probabil, nu s-a omorât cu firea să o aducă în atenţia criticii. În ce mă priveşte, romanul Umbra Marelui Protector este prima carte a lui Daniel Drăgan care îmi cade în mână după căderea regimului comunist. Aproape că uitasem numele scriitorului. Să sperăm că trece­rea cărţilor acestui interesant scriitor de la Editura Arania la mult mai cunoscuta Editură Minerva va fi de bun augur.

Romanul Umbra Marelui Protector încheie o trilogie din care mai fac parte Ciuma boilor (Arania, 2005) şi Diavolul, aproapele nostru (Arania, 2006). El poate fi însă foarte bine citit şi ca o carte de sine stătătoare. Elementul de legătură între cele trei romane este faptul că acţiunea lor se petrece în Logofania, un ţinut fictiv, dar care nu pune nici un fel de probleme de identificare, combinaţie între Yoknapatawpha lui Faulkner şi Jormania lui Ioan Petru Culianu. Logofania (sonoritatea numelui sugerează ţara flecarilor şi a mocofanilor, iar faptul că unul dintre locurile în care se leagă firele acţiunii este cârciuma nu trebuie să mire pe nimeni) este România tranziţiei, ţara tuturor compromisuri­lor morale, în care, peste noapte, tot ce este alb se transformă în negru, negrul devine alb, iar desti­nul oamenilor depinde exclusiv de capriciile hazar­dului. Viaţa în jungla urbană este o loterie la care unii pierd, alţii câştigă, aproape independent de calităţile lor intrinsece. Dincolo de micile incur­siuni metafizice, tema acestui roman este, indiscutabil, lipsa de comunicare a oamenilor în România de azi. Inginerul Matei Filipescu, prota­gonistul romanului, trăieşte în plină derivă existen­ţială. Deziluzionat, suferă de o indiferenţă socială cronică, manifestată printr-un soi de autism. Relaţia sa cu Laura a devenit un tot mai plictisitor exerciţiu sexual, lipsit de orice iluzie a afectivităţii, al cărui principal inconvenient îl constituie oboseala inevita­bilelor conversaţii de rutină, care îl însoţesc. De altfel, relaţia va fi ruptă cu aceeaşi indiferenţă cu care a existat. Nu întâmplător, inima dezabuza­tului inginer tresaltă doar la amintirea unui amor anonim şi tarifat cu o prostituată. Ea este relaţia perfectă pentru vremurile noastre, marea lui iubire, chiar dacă (sau, pentru că) nu îi cunoaşte nici măcar numele. Pornit ca un lunatic în căutarea frumoasei necunoscute (care înspre final se dove­deşte a nu fi chiar atât de frumoasă), Matei Filipescu ignoră amorul cvasi-matern al Marcelei (o colegă de muncă) şi îşi face un soi de harakiri social (se împrumută la bănci şi la prieteni pentru a-i da necunoscutei sume uriaşe de bani pe care este clar că nu le va mai recupera vreodată). Cuprins de de­presie îşi neglijează slujba şi este clar că va fi dat afară, refuză amorul Marcelei, aparent singura dis­pusă să sacrifice totul în încercarea de a-l readuce pe linia de plutire. Printr-un joc al destinului, în finalul romanului el face un simbolic schimb de identitate cu George Kretzulescu, cerşetorul pe care îl omenea cu ţigări şi care se trezeşte peste noapte milionar ca urmare a moştenirii unor case. Mai mult decât atât, Laura, plictisitoarea amantă părăsită a lui Matei, este pe cale să devină doamna Kretzulescu, George iubind-o fără speranţă încă din prima lor tinereţe. Toate aceste qui pro quo-uri ale destinului sunt orchestrate de un personaj ubicuu şi misterios numit Marcel. El este o sinteză între Mefisto şi George (Destinul), formidabilul personaj intepretat de Pierre Brasseur în capodopera cinematografică a lui Marcel Carné, Les Portes de la nuit. Marcel din romanul lui Daniel Drăgan apare cu deplină naturaleţe, fără ca prezenţa sa să îi şocheze pe cei din jur, în cele mai insolite locuri, sub cele mai neaşteptate identităţi, precum diavolul însuşi. El are puterea de a schimba, într-o direcţie sau alta, destinul personajului.

Destinul lui Matei Filipescu este captiv între cele două planuri: realist şi metafizic. Om modern, relaxat, Matei se simte liber şi respectă, la rândul său, li­bertatea celorlalţi. Inclusiv atunci când este vorba de (in)fidelitatea iubitei sale: "Nu i-am pretins niciodată ceea ce oamenii de rând numesc impropriu fidelitate, ei referindu-se doar la exclusivitatea în amor. Tot ce-i ceream era să fie aşa cum e natura ei. Să nu se prefacă. La rândul meu nu căutam să par mai deştept decât sunt, mai frumos decât sunt, mai comic, mai bogat, mai vânjos, mai generos şi aşa mai departe. Eram unul şi acelaşi mereu, niciodată preocupat să las în urma mea o impresie încântă­toare, să farmec sau să amăgesc pe cineva." (p. 31) Nici măcar această atitudine cool nu l-a salvat însă pe personaj de la blazare, iar sfârşitul inevitabil a fost ruperea relaţiei. Personajul se scufundă fără spe­ranţă, totul pare să concure la prăbuşirea sa. Fragilizat de faptul că facturile neplătite se adună, iar şefii săi îl sar mereu când vine vorba de avansări, Matei trăieşte o nouă depresie când îşi vede bucătăria invadată de dizgraţioşii gândaci. Se simte umilit ca om. Contemplând-şi din exterior propria existenţă este curpins de scârbă de sine: "... aş fi vrut să nu bag în seamă nici apariţia gândacilor de bucătărie în apartament, adică acele insecte scârboase care se strecoară pe întuneric, defilează prin farfurii, prin coşul cu pâine, pe untieră, prin chiuvetă, prin sertarul cu tacâmuri, şi când aprinzi lumina fug speriate în toate părţile fojgăindu-şi elitrele chitinoase ca nişte scârboşenii de nesuportat. Aş fi vrut să ignor totul, dar gunoaiele se adunau în jurul meu, şi eu pluteam pe o apă împuţită în care nu puteam să mă bălăcesc fără să mă cuprindă o mare scârbă de mine" (p. 174).

Daniel Drăgan este un excelent povestitor. Fie şi numai din lectura citatelor de mai sus atrage atenţia un stil limpede, expresiv, fără excese metaforice inutile. Fapt cu atât mai lăudabil cu cât autorul este şi semnatarul mai multor volume de versuri. El a învăţat însă că rigorile prozei sunt altele şi aşa cum bine a observat unul dintre comentatorii săi, pe ur­mele recomandării lui Stendhal, stilul său este cel al Codului Civil. Pe de altă parte, autorul are ştiinţa construcţiei. Planurile se schimbă natural, (hiper)realismul cotidian se topeşte în vis sau alune­că în metafizic, unghiurile din care este "filmată" acţiunea variază de la un capitol la altul, acelaşi eveniment este văzut din mai multe perspective, prin reveniri succesive şi schimbare a naratorului. Dincolo de toate este miza pe poveste, intenţia autorului de a-şi seduce potenţialii cititori prin relatarea unor istorii memorabile, care pot fi oricând (re)povestite. Într-un fragment cu valenţe eseistice, autorul face un elogiu poveştii care, după spusele unora, trebuie să fie componenta principală a unui roman: "Plăcerea omului de a spune şi de a fi ascultat e multă! Ne place îmbucurarea celui de lângă noi cu clipe de farmec şi alint, cu gesturi care ne împiedică să fim singuri. Şi poate că mai e nevoie de poveste şi pentru altceva. Ficţinea ne ordonează, instituie o ierarhie a sentimentelor trăite, armonizează umbrele cu fulguraţiile luminoase, separă semnificantul din zgura derizorie." (p. 233)

Romanul lui Daniel Drăgan Umbra Marelui Protector este o carte bine scrisă, extrasă din stricta noastră contemporaneitate. Chiar dacă unele teme şi personaje dau, uneori, o senzaţie de déja lu, romanul se citeşte cu sufletul la gură, de la prima până la ultima pagină. Şi, în fond, aceasta este ceea ce contează.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara