Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Destinul ciudat al operei lui Cantemir de Mircea Anghelescu


Într-o literatură nici prea veche, nici prea bogată în scriitori prolifici, unde Sadoveanu şi Rebreanu fac figură de adevăraţi Gargantua, şi deci unde cine ar ţine cu tot dinadinsul ar putea citi în cîţiva ani toate textele ei mai mult sau mai puţin importante, a devenit un loc comun să se deplângă lipsa ediţiilor din cărţile scriitorilor de al doilea şi al treilea raft, dar chiar şi din cărţile marilor scriitori, dintre care prea puţini îşi au ediţia cu adevărat reprezentativă; deşi plângerea este justificată, vreau să observ că nu aceeaşi unanimitate se păstrează în preocuparea pentru a saluta sau măcar a semnala evenimentele care vin să contrazică sau măcar să amelioreze această situaţie. A apărut, de pildă, de curând un tom care astupă o mare pată albă în biblioteca literaturii vechi, dar nu chiar atât de vechi, în operele lui Cantemir adică, şi nu ştiu ca această publicaţie să fi fost măcar anunţată.
Cantemir este, e drept, unul dintre autorii care au circulat în cultura noastră, începând chiar cu istoricii Şcolii ardelene, şi prima ediţie de "opere", la nivelul posibilităţilor şi ştiinţei textologice de atunci, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea; mai mult, pentru a putea cuprinde mai tot ce trebuie inclus într-o asemenea ediţie - prima ediţie academică a unui autor român, dacă nu mă înşel - a şi fost plătit cineva care să meargă în bibliotecile ruseşti, să vadă şi să copieze acolo ceea ce lipsea din arhivele noastre. De un secol şi aproape jumătate însă lucrurile au progresat mult, noua ediţie academică inaugurată în anul 1973 de V. Cândea a dat la lumină câteva volume de texte nu numai rare sau încă inedite, dar şi de o acurateţă incomparabilă cu aceea a predecesoarei sale. Cartea pe care vreau s-o prezint însă, deşi face parte din acelaşi lanţ şi trebuie probabil inclusă în acelaşi şir virtual de opere, chiar dacă vechea ediţie în forma ei academică pare să-şi fi dat obştescul sfârşit, are un statut deosebit: este vorba de textul original în limba latină al celebrei istorii otomane a lui Cantemir: Incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae sive aliothmanicae. Statutul deosebit al acestui text latin este dat de faptul că n-a fost niciodată publicat ( nici tipărit, nici făcut public în alt fel în această formă), deşi pe el se bazează toate traducerile care l-au făcut celebru pe autorul său ca o reparaţie tîrzie după moarte: cea engleză a lui Tindal, din 1734, cea franceză a lui Joncquières din 1743, cea germană a lui Schmidt din 1745. Toate, însă, reproduc originalul latin lăsat de Cantemir şi adus în Occident de fiul său Antioh cu abateri: voite sau nevoite, aceste abateri înseamnă eliminări (mai ales la ediţia engleză), adaosuri şi prelucrări ( mai ales la cea franceză, care a tradus textul englez) sau pur şi simplu alterări datorită traducerii imperfecte. O comparaţie a acestor forme mai mult sau mai puţin corupte (cărora li se datorează şi unele din principalele critici adresate textului lui Cantemir de comentatori, de Hammer în special) cu cele ale originalului n-a mai fost însă posibilă cercetătorului modern, pentru că manuscrisul său, manuscrisul textului latin deci, a intrat într-o colecţie particulară la puţin timp după apariţia traducerii englezeşti, apoi a fost vândut şi... a dispărut. El n-a fost regăsit decât acum câţiva ani ( cine ar fi crezut: într-o colecţie americană), răsplătind eforturile laborioase şi susţinute ale unuia dintre cei mai importanţi, mai erudiţi şi mai eficienţi cantemirologi ai noştri, dacă nu cel mai important şi mai eficient, adică ale academicianului de astăzi Virgil Cândea.
Manuscrisul latin, găsit de dl Cândea în opulenta Houghton Library de la Harvard, a mai fost editat chiar de d-sa în 1999, într-o ediţie fototipică, greu de utilizat chiar pentru cunoscătorul de latină; sarcina transcrierii acestui manuscris, copiat după bruioanele autorului probabil şi purtând intervenţiile sale manuscrise, şi-a luat-o un mai vechi colaborator al ediţiei academice, profesorul Dan Sluşanschi, la a cărui ştiinţă de latină medievală recurgem cu toţii când ne împinge nevoia în zonele leonine ale culturii noastre. D-sa împlineşte astfel ceea ce a început cu editarea textelor din vol.IX al amintitei ediţii: De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus şi Historia moldo-vlahica, acum aproape douăzeci de ani, şi nu mă pot împiedica să nu observ că nu am multe şanse de a vedea apariţia încă unui alt volum sub aceeaşi savantă egidă.
Publicată nu de Editura Academiei, care începuse această serie, ci de o foarte activă şi serioasă editură din Timişoara (Ed. Amarcord, condusă de dl. Ion Nicolae Anghel, care este şi redactorul acestei cărţi), Creşterea şi descreşterea curţii osmane nu este, din păcate, însoţită şi de necesara traducere românească. Şi eu, ca şi ceilalţi laici care n-au făcut carte serioasă, care nu ştim deci latineşte, vom aştepta apariţia acestei traduceri pentru a putea vedea mai îndeaproape cum arată un text căruia i s-au pus în socoteală atâtea calităţi şi defecte, în necunoaşterea formei lui adevărate însă. Este evident că partea originală a textului stă nu în cele trei cărţi care urmează compilativ probabil ( e de văzut dacă după compendiul lui Saadi din Larisa sau după alt istoric otoman) şirul sultanilor de la Osman şi fiul său Orhan la Murad II, dinainte de căderea Constantinopolului (prima carte), de la Mehmed II la Mehmed IV ( a două carte, care încheie ciclul urcător: Incrementa Aulae) şi apoi de la Mehmed II, partea doua a domniei sale, pănă la Ahmed III, care marchează descreşterea şi sunt cuprinse în cartea a treia: Decrementa Aulae Orhmanicae, care cuprinde însă şi ea o cantitate importantă de informaţii privind în chipul cel mai direct istoria noastră; ceea ce constituie miezul cărţii şi a constituit fără îndoială principala ei forţă de atracţie se cuprinde în "adnotările" autorului care cuprind aproape jumătate din text (p. 293-524 în ediţia Sluşanschi) şi se bazează pe informaţii directe sau cunoscute de el în contactul direct cu lumea respectivă, în anii petrecuţi la Istanbul, şi încă în intimitatea unei bune părţi din lumea atât de închisă faţă de europeni a curţii, a savanţilor şi a familiilor obişnuite, cu obiceiurile, tradiţiile şi regulile ei, de neînţeles şi de neabordat pentru un orientalist european, dar nu şi pentru un tânăr privit, într-un fel, ca de-al casei. Dincolo de aceste informaţii, unele de ordin istoric, altele de ordin etnografic, pot fi găsite şi altele de ordin cultural, cum sunt de pildă cele privind religia şi practicile islamului, sau cele privind literatura orală, de pildă cele relative la anecdotele cu Nastratin Hogea, "Esopul turc", cum îl numeşte autorul, a căror însemnătate a semnalat-o încă acum patruzeci de ani regretatul coleg Gh. Constantin.
Pe scurt, este o apariţie cu totul remarcabilă, ale cărei efecte benefice vor începe să apară treptat şi în timp, care pune abia acum la îndemâna istoricilor şi istoricilor culturii noastre un instrument de prima mână, cum ne-am dorit de multă vreme, cu un index de nume dar nu şi cu note, pe care le aşteptam totuşi la partea a doua a acestei cărţi, care trebuie desigur să cuprindă traducerea textului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara