Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dialog despre neputinţă de Alex Goldiş

Lucrul care frapează imediat când rosteşti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre direcţ iile (era să zic „găştile”) literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul şi dramaturgul a preferat să păstreze o distanţă profilactică faţă de o lume culturală nu doar zgomotoasă, ci, din multe puncte de vedere, uniformizantă.

Până într-atât e de înstrăinat Petre Barbu de mediul autohton, încât am auzit colegi întrebându-se dacă nu cumva s-a mutat în Occident… Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atât ca strategie de menţinere a cotei de interes (când Petre Barbu se întoarce la literatură, înseamnă că are într- adevăr ceva de spus), cât şi ca premisă de independenţă creatoare. Nu-i greu de observat că prozatorul format în albia optzecismului renunţă aproape total la mărcile stilistice livreşti pentru o proză ancorată în cotidianul românesc al tranziţiei. Romanele Dumnezeu binecuvântează America, Ultima tresărire a submarinului legionar sau Blazare participă la un fenomen literar numit pe bună dreptate de Sanda Cordoş „de-tabuizarea României”. Câteva dintre cele mai persistente stereotipii şi fantasme comunitare, imposibil de pus în discuţie în timpul totalitarismului, ies la iveală sub diverse formule narative în proza lui Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Dan Lungu.
Până la capătul liniei, cel mai recent volum al scriitorului, e poate şi cel mai personal – chiar dacă obsesia comunitară se menţine permanent în fundal. Cartea adună de fapt o serie de bucăţi de proză fără intenţia unei construcţii unitare. Precizarea „schiţe şi nuvele” de pe foaia de titlu descrie cu exactitate conţinutul cărţii: pe de o parte, Până la capătul liniei cuprinde o serie de nuvele mai vechi, scrise probabil în anii ‘80 (doar una dintre ele e datată), când Petre Barbu textualiza şi el alături de colegii ceva mai vârstnici. Raport confidenţial despre scufundarea piramidelor, Mărul, Surâsul cailor, Era marinar şi semăna cu Al Pacino sunt, fiecare, câte o poveste scrisă după reţetarul optzecist: tramă labirintică (voit ambiguă), amalgam programatic realitate-ficţiune, personaje cu identităţi fluide, autoreflexivitate. Fără a fi rău scrise, ele nu mai reprezintă azi interes decât pentru istoricul literar preocupat de originile „nouăzeciştilor”. Ca Petru Cimpoeşu, care şi-a strâns nu demult în volum nuvelele din anii ’80 – Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008), Petre Barbu a renunţat într-atât la prestidigitaţiile livreşti specifice perioadei, încât cărţile de după Revoluţie par opera unui alt scriitor. Ce-i drept, o detectivistică literară minuţioasă ar putea semnala faptul că cei doi au fost mai apropiaţi de textualismul cu faţă umană à la Groşan decât de radicalismul unui Nedelciu-Iova. „Surâsul cailor”, cea mai amplă nuvelă din volum, e chiar un exerciţiu de scriere pe urmele „Caravanei cinematografice”. Dincolo de tema comună (subversiunea veselă de la sat), metaliteratura e îmblânzită de comicul de situaţie şi de caracterele extrem de vii. Inginerul Virgil Toderiţă, profesoara Irina Dorcioaia, bibliotecara Patricia sau metodistul la Căminul Cultural Relu Mogâldea reprezintă – chiar fără umorul debordant al lui Groşan – pete de culoare în cenuşiul umanităţii comuniste.
Remarcabile sunt, în schimb, fragmentele de proză foarte scurtă din Până la capătul liniei. Scriitorul renunţă aici nu doar la imboldul metaliterar, ci şi la orice mistificare ficţională. Simple decupaje de real – o amintire, o după-amiază în casa unei rude dispărute sau un discurs despre un prieten regăsit pe o reţea de socializare – constituie pentru Petre Barbu subiecte potrivite pentru câte o mărturisire extrem de personală. Absenţa spectacolului tematic e compensată pe deplin de o regie narativă fină. Majoritatea crochiurilor din Până la capătul liniei sunt „tablouri” de familie cu scenarii ieşite din comun. Într-un fragment, Moş Crăciun revine în imaginarul bărbatului matur ca un tată obosit, dar plin de reproşuri. Fără a ieşi vreo clipă din limitele realismului, Petre Barbu păstrează până la final ambiguitatea identitară a celor doi: „Ţi-e greu fără noi?, s-a uitat la mine atent să descopere dacă-l mint. «Uneori mă bate gândul să mă duc la căminul de copii orfani». A râs din nou, bună glumă, băiete! Mai ţii minte că la Crăciunul din 72 ţi-am adus jocul ăla cu dacii şi romanii? Şi purtam o şubă de blană întoarsă de ceferist, mai grea decât haina asta roşie, că pe vremea aia nu erau costume speciale de moş! «Nu, nu mai ţin minte…», m-am bâlbâit. S-a ridicat trist, să plece, ai grijă de ai tăi! «Mi-e dor de tine, tată!» - i-am spus în pragul uşii. A intrat în lift, aruncându- mi o ultimă privire, crede-mă, sunt Moş Crăciun!”.
Probabil că cea mai importantă calitate a acestor schiţe e intensitatea emoţională de subtext. Prozatorul are capacitatea de a condensa în câte o discuţie anodină un întreg set de frustrări, regrete sau tristeţi fără contur. Deşi aproape jumătate dintre ele au în centru câte o întâlnire (cu câte un prieten sau o fostă iubită, cu un nepot sau o mătuşă), tema centrală a volumului e imposibilitatea comunicării. Petre Barbu extrage efecte de proză din momentele când personajele stau faţă în faţă, însă, după o expresie excelentă din volum, „Antarctica e între ele”. Încercând să fie cât mai degajat, eroul central al volumului – acelaşi, în mai toate bucăţile – rămâne doar un tip stângaci, timid, retractil, pe care viaţa l-a cocârjat sufleteşte. Efectul e cu atât mai puternic cu cât starea acestui ins „intimidat până în pragul leşinului”, incapabil de a mai recupera ceva din vitalitatea trecută, se poate ghici în relieful unor neputinţe banale. Iată-l, de pildă, încercând să facă pe „unchiul memorabil” la McDonalds după un meci de fotbal: „Să încep să-i spun că România- Franţa e primul meci de fotbal pe care l-am văzut pe viu în nocturnă? Că n-am mai fost pe stadion […] Îmi stăpânesc amintirea. Sigur, o să gândească despre mine că am ajuns un boşorog care trăncăneşte aiureli, care trăieşte numai din amintiri banale, iar eu vreau să fiu un unchi memorabil”. Dialogul eşuat cu nepotul nu e decât barometrul propriei vulnerabilităţi sufleteşti. E impresionant, de altfel, peste tot în Până la capătul liniei, ritmul vertiginos cu care teme grave se infiltrează în imaginarul de zi cu zi. Obiectele din jur, cărţile din bibliotecă, ritualurile cotidiene sunt, toate, pretexte pentru meditaţii substanţiale despre neputinţă, boală şi moarte.
Ar fi putut lipsi, în schimb, din volumul acestui prozator rafinat şi profund, pasajele strict diaristice. Fragmente precum „Să trăiţi, şefu!” sau „Vrei un job? Taie-ţi aripile!”, diatribe impersonale la adresa Şefului în general sau a uniformizării corporatiste, strică geometria unei cărţi în care tulburător şi original e tocmai aspectul confesiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara