Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian de Marta Petreu

Sebastian nu a fost un simplu colaborator extern, ci angajatul Cuvîntului. Textele lui au apărut de la bun început la loc de cinste, pe pagina întîi a cotidianului, ceea ce le-a dat vizibilitate şi autoritate, iar rubrica "Bloc-notes", de ştiri culturale mărunte, în interiorul ziarului. Cît de mare putea fi autoritatea unui articol de pagina întîi din Cuvîntul, la sfîrşitul anilor 1920, ne-o sugerează o întîmplare a lui Mircea Eliade, ale cărui articole din 1927 despre Legaţia românească de la Roma au provocat "un adevărat scandal la Direcţia presei şi chiar la Ministerul de Externe".
Cuvîntul nu era un ziar oarecare, ci unul important; aflat pînă în 1930 mai mult în opoziţie, ziarul a făcut răsunătoare campanii de presă, de pildă pentru ţărănişti, iar din 1929 pentru întoarcerea lui Carol al II-lea la tronul ţării. Datorită campaniilor sale din anii 1928-1930, ziarul a fost adesea cenzurat, confiscat sau suspendat, ca incomod. În iunie 1930 însă, odată cu întoarcerea lui Carol al II-lea, Cuvîntul a devenit ziarul regelui, "oficiosul misticismului monarhic", cum observa Grigore Gafencu. Ca unul care luptase pentru rege cu abilitate şi cu anumite riscuri, Nae Ionescu la rîndul lui a devenit consilierul politic al lui "Rex". A fost, din iunie 1930 şi pînă în toamna anului 1933, o epocă grandioasă şi pentru metafizicianul regelui, şi pentru ziarul său. Şi, fireşte, şi pentru redactorii ziarului - inclusiv pentru Sebastian. În această perioadă înfloritoare, a fi criticat în "oficiosul ritmului nou", ce era finanţat de la caseta regală cu sume considerabile, însemna un coşmar la care nu putea rămîne nepăsător nici măcar un personaj de talia lui Titulescu, pentru simplul motiv că ziarul ajungea în mîna regelui. În plus, ca membru al camarilei regale, consilierul politic Nae Ionescu era primit în vila Elenei Lupescu, unde regele avea consfătuiri de taină cu el. "Însinuant, îndrăzneţ şi autoritar" în cercul camarilei, Nae Ionescu se foloseşte de ziarul său pentru a flata vanitatea regelui, căruia îi face cadou teoria (anacronică, cu iz eminescian) a absolutismului monarhic. După părerea lui Grigore Gafencu, Nae Ionescu a avut partea lui de vină în a-l "strica" pe rege, căci prin teoria "Stăpînului" i-a alimentat pornirile autoritare:

"Teoriile politice ale lui Nae, planurile economice ale lui Aristide şBlankţ îl amuză şpe regeţ. În realitate e mai inteligent decît amîndoi aceşti sfătuitori ş...ţ. Dar o să îl strice. Ambiţia şi devotamentul interesat al unora, linguşirile şi supunerea servilă ale altora vor împinge pe acest băiat drăguţ ş...ţ spre o domnie capricioasă şi arbitrară" .

Datorită acestei legături privilegiate a lui Nae Ionescu, pe care el singur şi-o crease, prin îndrăzneală şi intuiţie politică, metafizicianul regelui şi ziarul său au avut o putere enormă. Redactorii de la "ziarul regelui", de asemenea.
Debutat în Cuvîntul, în calitate de comentator literar, Sebastian, care prin 1929 a început să scrie şi editoriale politice, a sfîrşit prin a deveni unul dintre comentatorii politici ai ziarului său. El scria, cu egală dezinvoltură, articole de politică internă şi comentarii ale situaţiei internaţionale. În vara anului 1931, cînd s-a întors de la studiile sale pariziene, ziarul era în culmea înfloririi. Ca admirator fervent al patronului său şi ca angajat al ziarului, tînărul ziarist a scris fără efort pe linia politică hotărîtă de Nae. De pildă, din atacurile lui la adresa liberalismului, şi mai ales la adresa lui Duca, s-ar putea alcătui o antologie consistentă. Încîntat că ziarul său nu este unul de informaţie, ci unul "de opinie", ceea ce îi îngăduie o mare libertate de mişcare, Sebastian îşi dă cu părerea, cu mare vervă, despre orice, luînd în derîdere cam tot ce-i cade sub condei, de la mişcarea feministă la întrunirile politice (liberale sau ţărăneşti), de la convertirile politice din ţară la ultima măsură eugenică luată de Hitler. Dacă are o problemă personală, de pildă ca student la Drept sau ca avocat stagiar, pagina întîi a Cuvîntului îi permite s-o transforme în problemă de interes naţional şi să se adreseze direct miniştrilor sau primului ministru. Umorul lui, aplicat drăceşte pe un fapt divers oarecare (de exemplu, pe ştirea că nişte eleve au citit cărţi interzise) sau pe un eveniment politic de cel mai înalt nivel (de exemplu, că Moscova şi Roma au luat contact politic la nivel înalt), devine negru şi ţinteşte din plin. Între aceste tablete îndrăcite şi literatura lui delicat-melancolică nu pare să existe, cu excepţia talentului, vreo legătură. Starea lui de grandoare îl face încîntător în mediul prietenilor - de pildă, Margareta Sterian şi-l aminteşte, fericit, în grădina Floriei Capsali, alături de alţi colegi din elita criterionistă a generaţiei '27. În acelaşi timp, simţindu-se cu spatele apărat, în polemicile sale literare este foarte sigur pe el, chiar antipatic; dintre acestea, polemica cu Viaţa românească şi cu G. Călinescu ar merita o discuţie separată, deoarece indică limpede ce bine şi ce sigur se simţea Sebastian în pielea lui, în "casa" lui de la Cuvîntul şi în relaţia cu tot universul. În comparaţie cu imaginea lui din Jurnal, care a devenit oarecum imaginea sa standard, a unui Sebastian umilit şi hăituit, figura lui din anii 1931-1933, reconstituibilă din articolele pe care le-a scris, este a unui ins sigur de el însuşi, relaxat, chiar suficient şi arogant, pentru care orice posibil adversar este o entitate neglijabilă.
Marea cantitate de articole politice ocazionale, adică de reacţie, de comentare a unor evenimente politice interne şi externe, care ne-a rămas de la Sebastian ne permite să stabilim care au fost opiniile politice ale tînărului învăţăcel de la Cuvîntul. Pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost - la fel ca mulţi colegi de generaţie - un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins - în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, a fost cuprins de starea "revoluţionară" a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios; a simpatizat fascismul mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesco Macia, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un adept înflăcărat al autarhiei României.
Democraţia. Măcar din 1931, Sebastian scrie constant despre criza democraţiei şi despre complementara necesitate a "revoluţiei sociale"; Nae Ionescu vorbea despre "revoluţie naţională", iar ucenicul, ocolind în mod prudent nuanţa "naţională", a vorbit doar despre revoluţia "socială". El era convins că

"ordinea capitalistă a pornit să se clatine de nişte figuri şfriguri?, n. M.P.ţ care par ale morţii".

Părerea lui este că "democraţia şi capitalismul", care sînt cam unul şi acelaşi lucru, sînt un anacronism, reprezintă lumea veche, înăbuşitoare, ce trebuie schimbată prin revoluţie:

"ceea ce se cheamă în România democraţie, nu este opoziţie de luptă şi nici măcar una de orientare, ci un refugiu al lumii vechi, care în disperata ei atîrnare de valorile răposate, acceptă orice alianţă, orice compromis, orice confuzie", scrie Sebastian (iar limbajul lui revoluţionar ar fi valabil nu doar pentru extrema dreaptă, în care a fost tînărul ziarist, ci şi pentru extrema stîngă, pentru comunismul cu care a cochetat, cum ştim, măcar în august 1944). Democraţia este depăşită, cu valorile ei cu tot, iar comentatorul politic nu varsă nici o lacrimă pe mormîntul ei, deoarece o consideră imorală, coruptă, vorbăreaţă, echivalînd cu "înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderare sălbatecă a celor mulţi". Faptul că se bazează pe liberalism - pe care Sebastian, în tradiţia Cuvîntului, îl detesta - este viciul ei de fond:

"Păstrător al statului democrat, parlamentar şi juridic, liberalismul este formalist. Justificarea lui este condiţionată integral de burghezie şi de capitalism".

După cum se vede din acest citat, ca şi lui Nae Ionescu, lui Sebastian i se pare că parlamentul este o instituţie desuetă.
Revoluţia. În locul "formalismului" şi "legalismului" liberal, tînărul ziarist aşteaptă adevăratul radicalism, "de dreapta sau de stînga", care va face revoluţie. Iar în perioada de la Cuvîntul, Sebastian nu a rîs de revoluţie, cum se va preface ulterior, în Cum am devenit huligan, că ar fi rîs; dimpotrivă, orice disfuncţionalitate internă a statului este pentru el un semn de revoluţie; şomerii, mulţi dintre ei tineri intelectuali - şi care au alimentat, probabil, chiar din cauza şomajului, extrema dreaptă - îi par un asemenea semn: "Sunt foarte multe şanse ca societatea de astăzi să moară tocmai prin seriile întregi de proletari şi intelectuali" şomeri. Statul român pare, de altfel, a pregăti tinerii licenţiaţi pentru şomaj, punîndu-i să aleagă între "sinucidere" sau "revoluţie", observă acut Sebastian. Şi, cu lecţia lui Nae Ionescu bine învăţată, el diagnostichează "criza de structură", "tragedia structurală a statului" românesc, ce este

"Un sistem atît de vechi, de inert şi de tenace cu forţele lui înţepenite, încît nimic nu-l va zgudui, decît poate o revoluţie".

Pe urmele lui Nae Ionescu (acesta, adept al teoriei formelor fără fond, în ceea ce priveşte instituţiile politice româneşti, dornic să elimine statul democrat-liberal în favoarea unuia ţărănesc, nonparlamentar), Sebastian scrie despre ruptura dintre instituţiile politice şi realitatea românească, despre "politica noastră" care are o "atitudine abstractă" şi "democratică" faţă de realitate, fiind astfel "profund despărţită de indicaţiile instinctive ale pămîntului pe care trăim"; şi conchide că:

"E o prăpastie între politica românească şi viaţa românească".

Leacul este unul singur: revoluţia. La fel ca mentorul său, care susţinea că epoca contemporană este a revoluţiilor, şi Sebastian mizează pe revoluţie. Dar nu pe cea democrată - cum a încercat Spania, care în 1931 a făcut o tentativă revoluţionară "democrată şi liberală, care semăna ridicol de mult cu cea de la 1848" - pentru că aceasta este o "specie... anacronică în acest veac şi inutilă". Veacul este al revoluţiilor sociale, scrie hotărît Sebastian, pe care revoluţionarii - de la Pilsudski la Mussolini, de la Franco la Francesco Macia - indiferent de culoarea lor politică, îl tulbură invariabil. Aşa încît le justifică acţiunile, de pildă pe acelea ale lui Franco, în numele "neastîmpărului" revoluţionar şi al "dorului de aventură" ( e un raţionament de estet, pe care, la sfîrşitul anilor 1930, îl va folosi şi Cioran, pentru a justifica în general spiritul revoluţionar). Oricum, revoluţiile şi revoluţionarii au meritul că ţin cont de "direcţiile mari istorice, pe care se mişcă lumea".
La fel ca directorul său, ale cărui editoriale pendulează între sumbre prevestiri de Cassandră politică şi soluţii scoase la minut din buzunar, şi Sebastian are soluţii pentru toată lumea: pentru Spania, pentru Austria, pentru România. În Spania, ştie precis că e nevoie de-o revoluţie:

"Ceea ce i-ar fi trebuit unei Spanii noi ar fi fost o revoluţie, dar o revoluţie de valori spirituale şi sociale, o punere a statului pe baze noi, o rezolvare curagioasă a problemelor nu de politică, ci de viaţă spaniolă".

În Austria, în schimb, recomandă Anschluss-ul, socotindu-l o "fatalitate istorică", pe care numai Dollfuss, cancelarul Austriei, n-o vede. Dollfuss nici nu ţine cu "realitatea... vie", ci cu un "contract" juridic. Deşi adversar declarat al lui Hitler, Sebastian, ca tot redactorul obiectiv ce asimilase lecţia lui Nae Ionescu despre inevitabilitatea Anschluss-ului, n-are nimic împotrivă să vadă o Germanie hitleristă mărită prin înglobarea Austriei. În toamna anului 1933, cînd are loc atentatul contra cancelarului Dollfuss (atentat pe care presa, inclusiv aceea hitleristă, îl deplînge), Sebastian scrie şi el articolul de fond la Cuvîntul despre Atentatul de la Viena. După părerea sa,

"Lucrurile au ajuns în Austria într-o fază în care o desfăşurare a lor liniştită nu mai poate fi sperată. Tot ce era hibrid şi neviabil în alcătuirea acestui stat a trecut din forma crizei latente la o formă acută, convulsivă şi vehementă. ş...ţ Şi tot ce se încearcă pentru calmarea catastrofei este inutil".

Dollfuss, care se opune unificării cu Germania, are "bună credinţă", concede de data asta Sebastian, dar el este contra cursului natural al lucrurilor, stă "împotriva unei stări de fapt", drept care... "plăteşte" falsitatea poziţiei sale. Opoziţia lui Dollfuss la unirea cu Germania este nu doar "inutilă", ci contra cursului realităţii, căci "Cincisprezece ani Austria a trăit pentru Anschluss, cu acest obiectiv, cu această justificare", aşa că "tînărul atentator" care a încercat (şi nu a reuşit) să îl omoare pe cancelarul austriac "trage în numele acestor 15 ani care nu mai pot fi anulaţi". Textul acesta (ce se aseamănă cu unul cioranian, din 1934, în care autorul Schimbării la faţă a României va justifica "noaptea cuţitelor lungi", susţinînd că un dictator are dreptul, în numele revoluţiei, să omoare pe cei cîţiva "netrebnici" care i se opun) sugerează că atentatul asupra cancelarului e o plată ce trebuia să vină, în numele realităţii şi al cursului istoric, Sebastian susţinînd rece că Dollfuss plăteşte o eroare: "Toate nesincerităţile se plătesc, chiar cele mai strategice".
Desigur, Sebastian este un "civilizat", nu un "barbar" pasional precum Cioran, aşa că are, în articolele de ziar sau în romanul său, De două mii de ani..., tonul atoateştiutor şi sceptic al magistrului său, tratînd problema austriacă drept o iritantă "chestiune în definitiv măruntă"; în De două mii de ani..., personajul ce dă verdictul pe tema austriacă este, de altfel, chiar Blidaru/Nae Ionescu, care, jucîndu-se cu creionul pe harta lumii, indică Viena drept locul ce creează "rezistenţe cu totul disproporţionate".
Sebastian preluase stilul directorului său şi pretindea, precum acesta, că vorbeşte în numele realităţii şi al semnelor timpului: că pune problema "obiectiv", iar nu "sentimental". Rezultă, ca şi la Nae Ionescu, comentarii politice scrise de sus, pe un ton sentenţios, atoateştiutor. De fapt, "ştiinţa" lui Sebastian se afla pe coloana întîi a Cuvîntului, în editorialele patronului său, pe care îl imita în mod patetic.
De pildă, Sebastian ştie precis că în România e nevoie de o revoluţie spirituală şi socială. Fantasma ei este prezentă încă din 1929, cînd, examinînd starea României, recunoaşte că revoluţia - ce ar trebui să fie "o răscolire sufletească pornită din adîncuri, o desţelenire fertilă şi bruscă, o ridicare lăuntrică pînă la credinţă şi dincolo de fapte" - nu este încă iminentă. În 1933, în schimb, diagnosticînd "criza de structură" şi un "germen de disoluţie burgheză", vede peste tot numai semne revoluţionare; şi, la fel ca directorul său, crede că "direcţiile mari istorice pe care se mişcă lumea", adică revoluţiile colectiviste de stînga sau de dreapta, "nu pot fi nesocotite de nimeni", nici în Spania, nici în România. Cine se opune cursului istoric este un reacţionar pe care istoria îl pedepseşte. A veni cu paliative (revoluţia "democrată", cînd timpul este al revoluţiilor "sociale" şi "spirituale") este de prisos. Liberalii sînt sistemul "vechi", "inert" şi "înţepenit"; iar ţărăniştii, care au ratat în 1928 şansa lor revoluţionară, adică de a distruge "statul liberal" şi de-a pune în loc "un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale", nu sînt nici ei mai buni; aşa că amîndouă aceste partide ţin lumea în loc.
Fascismul mussolinian. Încă din 1929, Sebastian a fost un admirator - la început, prudent, apoi mai înflăcărat - al lui Mussolini. Într-un articol din Cuvîntul din octombrie 1929, Reflexii nepolitice la o temă politică, comentînd doi "conducători absoluţi" din Europa, pe generalul Pilsudski al Poloniei şi pe Mussolini al Italiei, observă, din ecuaţia colectivism-conducător, numai termenul ultim, conducătorul. Drept urmare, remarcă despre Mussolini, pe un ton ambiguu, că:

"E ceva de orgoliu uman în spectacolul unui ins, care peste cadre şi impulsii contrare, peste realităţi sau intenţii multiple, menţine o singură intenţie, care are privilegiul de a fi a sa. ş...ţ Organizarea ţării îl exprimă pe el, mecanica politică şi formalităţile îl ascultă".

Apoi conchide, cu un entuziam sesizabil:

"Dar tocmai în această concentrare, în această supunere totală sub o mînă şi sub o minte, în această încordare sufletească de fiecare ceas stă îndemnul şi orgoliul faptului".

Acest elogiu al "conducătorului absolut" Mussolini este şi pe linia Cuvîntului, şi pe linia vitalismului lui Sebastian, şi consună cu o amintire a lui Felix Aderca: în 1934, în timpul scandalului De două mii de ani..., Sebastian i-ar fi mărturisit lui Aderca una din dorinţele lui tainice (cu un cod psihologic uşor de înţeles în condiţiile în care se afla Sebastian atunci):

" - Cinci minute, înţelegi? Cinci minute (îmi spunea) aş dori să fiu şi eu un huligan, să mă simt Stăpîn! Trebuie să fie o voluptate nietzscheană".

La fel, în vasta şi diversa lui publicistică am descoperit un elogiu al fascismului italian, tot din 1929, elogiu provocat de comentarea cărţii Fascisme an VII, de Maurice Bedel; după ce deploră "lipsa de încadrare" din România, tînărul scriitor declară:

"Ceea ce admir de aceea în istoria tînără a Italiei este tocmai procesul brusc de încadrare pe care l-a trăit. Revoluţia fascistă a trecut linii şi hotare, a diferenţiat şi a stabilit raporturi de viaţă distincte pentru oameni distincţi. Evident, o asemenea ordonare colectivă şi salutară nu e fără riscuri şi injustiţii. Dar cînd înseşi resursele de viaţă ale unui popor sînt în joc, aceste riscuri şi aceste nedreptăţi sunt neglijabile".

Pentru că probabil nu citise cartea pe care pretindea că o recenzează, tînărul comentator bate cîmpii şi îşi ascunde înşelătoria sub perdeaua de fum a comparaţiei dintre deplorabila Românie şi minunata Italie mussoliniană. În această notiţă, raţionamentele sale colectiviste şi apelul la "resursele vitale ale unui popor" seamănă grozav de bine cu raţionamentele pe care le vor face, în anii treizeci, tot pentru elogierea extremei drepte şi a colectivismului, Cioran şi Noica; autorul, care are numai 22 de ani, mai adaugă şi cîteva vagi consideraţii despre carte, afirmînd că a găsit-o "agreabilă" ca lectură, dar "detestabilă" ca "reflexie politică". Mussolini însă îi place şi mai tîrziu, dintr-un motiv pe care îl putem înţelege: politica lui culturală. Apariţia primelor 16 volume din enciclopedia italiană (proiectată în 35 de volume) i se pare, pe bună dreptate, o faptă "uluitoare" şi îl conduce la o concluzie politică:

"Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. ş...ţ Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim".

Nu peste multă vreme, la începutul verii 1933, expoziţia avangardistă de pălării a lui Marinetti, patronată de guvernul fascist, îl face să reflecteze:

"Un regim care suportă fantezia, un regim care îşi permite mari copilării, mari neseriozităţi, un regim care înfruntă cu atîta ingenuitate ridicolul, este un regim cu ascunse resorturi de viaţă, tînăr, liber, inegal poate, dar capabil de nebunii creatoare. ş...ţ E prea mult Ťspirit criticť în alcătuirea lumii vechi, lume care încă nu cunoaşte salvatoarea putere de a fi ridicol".

Hitlerismul. Dacă regimul colectivist mussolinian găseşte în ochii săi o puternică şi explicabilă justificare culturală, în schimb, regimul hitlerist, antisemit din start, a fost criticat de el continuu, fără nici o ezitare, făcînd obiectul a numeroase "cursive" de îndrăcită batjocură.
Europa. Din bagajul de idei al lui Sebastian face parte şi convingerea că Europa este o realitate desuetă, care s-a descompus fie sub loviturile "antieuropene" ale "mesianismului revoluţionar" de extremă stîngă din Uniunea Sovietică şi de extremă dreaptă din Italia, fie prin naturala ei îmbătrînire. Spiritul european, adică "spiritul democrat, industrial şi libertar", îi pare pe ducă. Cînd Benda vorbeşte despre "naţiunea europeană", Sebastian ricanează pe tonul lui Nae:

"European? Ce e aia? Noţiunea e vagă şi anemică, cînd continentul acesta a rămas fără forţe directoare. Europa a fost pe rînd o formulă germană, una anglo-saxonă şi în ultimul deceniu o formulă franceză. De ce nu, pînă la urmă, şi una italiană? ş...ţ Europa nu mai există efectiv decît în uniunile poştale şi în congresele de filatelişti".

Aşa că raţionamentele lui Benda despre un "om european" sînt din start false (o "construcţie de cugetător cartezian"), pentru că "un om european nu există şi nu a existat" vreodată; şi, în cel mai neaoş stil năist, Sebastian îi opune cartezianului Benda contraargumentul suprem: viaţa, viaţa "tumultoasă şi prost crescută", nu are nimic de-a face cu "confederaţia ideală" a Europei despre care e vorbit Benda. Tot sarcastic comentează Sebastian şi declaraţia din vara anului 1933 a Pencluburilor, că vor apăra, "chiar în caz de război", valorile europene de libertate, solidaritate, toleranţă etc.; congresiştii erau după un dejun bun, cu "vin stimulator" (scrie Sebastian, cu năravul lui de-a transforma în derizoriu aproape orice atinge), ceea ce explică entuziasmul lor "lăudabil".
Constatarea - rece şi fără regrete - a decesului Europei şi a valorilor ei (identică cu diagnoza lui Nae Ionescu: "Ideea europeană a murit") se completează la Sebastian în mod natural cu tema, de origine sută la sută năistă, a autarhiei României. Propunerea naeionesciană de decuplare a României de la Europa a avut în Sebastian, aşa cum am mai arătat, un suporter tenace. În comentariile sale politice, acesta a pledat, pe toate tonurile cu putinţă, pentru "dreptul să ne întoarcem acasă", "să ne regăsim cadrele fireşti de acţiune şi de viaţă"; la antipod de Cioran, care va lansa, peste cîţiva ani, îndemnul să ieşim din geografie şi să intrăm în istorie, Sebastian îndeamnă să "părăsim politica şi să intrăm în geografie", pentru că noi sîntem o ţară mică şi necăjită, care nu are "obligaţia universalismului". "Europeanul" Sebastian din Jurnal, care visa succese literare pe alte meleaguri, a fost la origine un autohtonist autarhic cît se poate de antieuropean: pentru că aşa învăţase de la Nae...

Pot demonstra că ideile lui Sebastian provin, în proporţie de măcar 90 la sută, din laboratorul de gîndire politică al lui Nae Ionescu. Nu avem, cu alte cuvinte, un ideolog original în persoana lui Sebastian. Avem numai un popularizator cvasicotidian şi foarte talentat al ideilor - de extremă dreaptă - ale lui Nae Ionescu. Adesea, aşa cum am arătat mai sus pentru ideea autarhică, cei doi funcţionează în duet, basul interpretînd La potecă, tenorul îngînîndu-l voios La Balinţ... Cel mai spectaculos duet ideologic l-au interpretat însă în 9 iunie 1933, la aniversarea a trei ani de la restauraţie. Ocazia era solemnă şi fastă, iar Cuvîntul, care contribuise din plin la întoarcerea suveranului pe tronul ţării, nu putea s-o lase neexploatată.
Pagina întîi a cotidianului anunţă în centru, cu litere de-o şchioapă, "A treia aniversare a restauraţiei". Sub titlu este plasată o uriaşă fotografie a lui Carol al II-lea, călare (adică în postură simbolică de descălecător şi întemeietor de ţară). Fotografia este color, fapt rar în epocă, ce marchează, de asemenea, importanţa ieşită din comun pe care ziarul o acordă evenimentului. Pe coloana întîi se află editorialul lui Nae Ionescu, intitulat Autarhia regională a... ţărilor Agricole. Sub fotografie, două citate din Carol al II-lea, unul la stînga, altul la dreapta, şi un salut al redacţiei (paginat centrat). Iar ultima coloană, a şaptea, a ziarului, de sus pînă jos, avînd exact aceeaşi dimensiune ca editorialul lui Nae, se află textul 1900 în modernitate şi politică, de Mihail Sebastian. Pagina, foarte impresionantă şi foarte cu dichis făcută, are practic trei autori: Nae Ionescu, Carol al II-lea, Sebastian. Pentru Sebastian, onoarea care îi era făcută, de a fi publicat alături de rege şi de-a fi practic băgat sub ochii acestuia, este evidentă. E vorba de anul 1933, cînd Sebastian, redactor la Cuvîntul, nu are încă cine ştie ce mari succese literare sau cine ştie ce merite ieşite din comun - cum avea, pe vremea aceea, Eliade, cu stagiul lui în India şi al cărui roman indian, Maitreyi, tocmai fusese lansat, ca mare succes, în mai, la "zilele cărţii". Or, publicat alături de rege, textul lui Sebastian urma, cu maximă probabilitate, să fie citit de acesta.
Textele lui Nae Ionescu şi Sebastian sînt un bine-calculat duet pe melodia autarhică. Astfel, directorul Cuvîntului îşi reafirmă răspicat paternitatea asupra ideii decuplării noastre de la Europa:

"...sunt acum aproape doi ani - noi am început a scrie aci în Cuvîntul, că ş...ţ noi va trebui să ne închidem în graniţele noastre proprii, organizînd rezistenţa pe baze de politică autarhică".

Apoi, el îl ia la rost pe Virgil Madgearu, care, preluîndu-i ideea, i-a "schilodit-o" în aceea, inacceptabilă, de "autarhie regională". Pe cealaltă parte a paginii, Sebastian scrie despre fel de fel de mondenităţi europene realizate în stilul începutului de secol, bun pretext pentru a conchide, în registru graţios-estetic, că e cazul să tragem obloanele ţării, să ne închidem în graniţele noastre pînă vor veni vremuri mai bune:

"Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut!"

Cu alte cuvinte, cei doi, într-o simbioză deplină, picură în urechile regelui, pe două stiluri, o idee unică: autarhia. Sîntem în iunie 1933, cînd Nae Ionescu mai era în graţiile camarilei, avînd acces în casa Elenei Lupescu, unde regele ţinea cu el sfat de taină, iar Cuvîntul mai era socotit, cum ne spune Armand Călinescu într-o însemnare din 7 iunie, "ziarul regelui".
În lumina acestor detalii, prezenţa lui Sebastian alături de Carol al II-lea, pe pagina întîi a ziarului, ne indică importanţa mare pe care o avea tînărul redactor în redacţie, precum şi încrederea şi preţuirea pe care i le acorda Nae Ionescu. La fel, ne sugerează importanţa lui Sebastian în lumea intelighenţiei bucureştene. Cînd Sebastian s-a lamentat mai tîrziu, în Jurnal, în 19 decembrie 1937, că în cîţiva ani a pierdut tot, inclusiv "o situaţie" ("A pierde o situaţie - Cuvîntul"), ar trebui să înţelegem că el plîngea nu după o slujbă oarecare de cronicar literar la un ziar oarecare - el nici nu mai era comentator literar, devenise "coşcogea hamal ideologic de pagina întîi" -, ci plîngea după tot ceea ce avusese la oficiosul regelui. Poate ar trebui să înţelegem că Sebastian într-adevăr a avut o situaţie, una reală, foarte onorantă, care a presupus o anume putere şi un anume stil, excitant, de viaţă: pentru că Nae mergea la rege, apoi povestea totul în redacţie, înflorind niţel lucrurile... Oricum, directorul său era, la începutul anilor '30 un om care se învîrtea în cercul cel mai de sus şi cel mai restrictiv al puterii, împărtăşindu-le şi altora ceva din excitaţia acestei aventuri... făcîndu-i şi pe alţii părtaşi la firimituri... care nici nu erau aşa de mici. Dacă citim mărturii de epocă, ne dăm seama ce greu se putea ajunge la rege, de pildă, şi ce aventură uimitoare a avut directorul Cuvîntului. Aventură în care l-a dus, măcar o dată, şi pe Sebastian cu el.
A fi coleg de pagină cu regele era într-adevăr altceva decît se credea despre prezenţa, presupus obscură, a lui Sebastian în redacţia Cuvîntului. Pentru a treia aniversare a Restauraţiei, e clar că Nae Ionescu l-a ales anume, că a avut încredere în el, în talentul lui, drept care l-a împins în faţă, "l-a promovat", cum se spune astăzi. Oare de ce? De ce nu l-a publicat lîngă rege pe unul din vechii redactori ai ziarului, pe Devechi, pe Onicescu, de pildă? Numai pentru a promova un tînăr? Eliade, care tocmai îşi lansase cu succes romanul Maitreyi, nu ar fi fost oare mai potrivit, chiar dacă era numai colaborator al ziarului, nu redactor, ca Sebastian? Ce avea Sebastian în plus faţă de Eliade pentru a fi preferat de directorul său într-o ocazie aşa de solemnă? Ce avea Sebastian şi Eliade nu avea?
Răspunsul e simplu: Sebastian avea evreitatea. Evreitatea, pe care nu şi-a ascuns-o şi nu şi-a renegat-o niciodată, nici la Cuvîntul, nici altundeva.
Iar evreitatea tînărului şi talentatului său redactor a fost, în anii de glorie ai lui Nae Ionescu, o calitate de care consilierul politic al regelui a ţinut cont. Primit în vila Elenei Lupescu, Nae Ionescu nu putea scăpa ocazia de a-l flata subtil pe rege, arătîndu-i că, aşa cum "Stăpînul" o are pe "Duduia" - pe care mediul românesc o detesta cvasiunanim, pentru că era evreică, acuzînd-o că îl conduce pe rege - şi el, umilul său slujitor, are la gazetă "amanta sa spirituală", cum l-a numit pe Sebastian un publicist de la Adam, îl are deci pe evreul Mihail Sebastian..., căci evreitatea nu e nici o problemă... iar tînărul este talentat, inteligent, impertinent, bun de etalat pe pagina întîi a numărului aniversar...
Nu ştim dacă Sebastian şi-a dat sau nu seama că este folosit, în mod foarte abil, ca material didactic: unul prin care Nae îi transmitea "Stăpînului" un mesaj liniştitor în privinţa evreităţii.
*
Aceasta este situaţia lui Sebastian şi acesta este fundamentul gîndirii sale în perioada de maximă glorie şi putere a Cuvîntului. Din cînd în cînd, tînărul ziarist reprezintă ziarul la evenimentele mondene de rang înalt, la care participau regele - despre care întotdeauna Sebastian, altfel ţîfnos, a scris reverenţios - sau principele moştenitor; îl găsim de exemplu comentînd, la începutul verii 1933, Balcaniada, iar în septembrie 1933, Serbările Peleşului şi Consiliul Micii Antante.
Conform tabloului politic trasat de Nae Ionescu ("La dreapta, forţele reacţionare", adică Partidul Liberal al lui Duca, Partidul }ărănist, Partidul Poporului; "la mijloc, formaţiile radicale", adică partidele lui Iunian, Argetoianu, dr. Lupu, poate Maniu, cu o ideologie "individualistă", bazată pe "drepturile omului"; iar "la stînga, forţele revoluţiei, urmărind toate în fond un regim de dictatură a masselor", adică comuniştii, legionarii, goghiştii), Cuvîntul era un ziar de stînga, revoluţionar, deoarece era susţinător al revoluţiei naţionale. Sebastian a lucrat la Cuvîntul convins că e de partea noului şi împotriva vechiului, de partea stîngii şi a revoluţiei împotriva dreptei şi a stagnării. În 1934, în Cum am devenit huligan, el încă mai susţinea că a lucrat la un ziar de stînga. Putem presupune că absenţa (de altfel relativă) a antisemitismului în politica şi conţinutul ziarului, pe durata prezenţei lui Nae Ionescu în camarilă, a contribuit la confortul şi anestezierea morală al ucenicului. Iar pînă în noiembrie 1933, Nae Ionescu nu s-a atins de chestiunea evreiască decît în treacăt, şi anume în mai 1933 (cînd, vorbind despre antisemitismul lui Hitler, l-a declarat o "aberaţie", dar una... justificată, una ce nu contează cînd e vorba de soarta unei revoluţii. Ideile din acest editorial au trecut apoi la Sebastian, dar cu problema evreiască pusă complet în paranteză, în articolul "Duşmanii civilizaţiei". La fel, au trecut într-un articol de mai tîrziu, despre arderea catedralelor, al lui Eliade. În schimb, revista evreiască Adam a reacţionat, întrebîndu-se dacă Nae Ionescu ar accepta la fel de împăcat să fie spart capul lui cum acceptă evidenţa că Hitler sparge capul evreilor).
Acest tablou, foarte satisfăcător pentru Sebastian, s-a tulburat în toamna anului 1933, foarte curînd după întoarcerea lui Nae Ionescu dintr-o călătorie în Germania. Pe fundalul crizei politice care s-a anunţat încă din septembrie, şi la care regele a dat semnale că îi va aduce la putere pe liberalii lui I. G. Duca, Nae Ionescu a fost expulzat din camarila regală. Tot acum, el a făcut cunoştinţă cu Corneliu Zelea Codreanu. Şi tot acum, directorul Cuvîntului a dat mici dar constante semne că acceptă antisemitismul hitlerist, pe motiv că e o problemă care nu ne priveşte pe noi, românii, deoarece "evrei, pe cîte ştiu, nu suntem", iar "mare democraţie apuseană", de asemenea nu. În vreme ce regele pregătea aducerea la putere a lui I. G. Duca, metafizicianul său pleda, în editorialele sale, contra, vorbind totodată despre revoluţie naţională şi stat ţărănesc neparlamentar şi învăţîndu-şi cititorii că societatea liberală este "politic coaptă morţii". În 6 noiembrie, cînd Cuvîntul şi-a aniversat intrarea în al zecelea an de existenţă şi Sebastian a scris acel uluitor panegiric la adresa lui Nae Ionescu, directorul ziarului, încă se mai simţea destul de tare pe poziţii ca să se laude că "doctrina politică" pe care a creat-o aici, la ziarul său,

"a putut deveni îndreptar şi program de guvernămînt pentru România de mîine - cea adevărată".

Peste numai cîteva zile, în 14 noiembrie, se lămureşte însă că a pierdut partida, căci, după demisia guvernului Vaida, regele anunţă că îi aduce la putere pe liberalii ducişti, cărora le încredinţează organizarea alegerilor parlamentare. Instalarea guvernului Duca a fost precedată şi însoţită de zvonul intens că e "un guvern adus de străini", şi anume că "Au venit să apere pe Lupeasca şi să distrugă Garda de Fier!". De la dreapta la stînga, aproape toată presa a vehiculat acest zvon. Facla, de pildă, scrie ca guvernul Duca a venit "prin fraudă", şi consemnează "indispoziţia" generală care a însoţit zilele şi actele guvernului.
Supărarea lui Nae Ionescu la schimbarea de curs din viaţa politică a fost mare şi publică, aşa că i-au înregistrat-o şi presa (Cuvîntul liber, de pildă), şi jurnalele oamenilor politici. Armand Călinescu nota în 16 noiembrie 1933 că "Nae Ionescu e supărat pe camarilă din cauza soluţiei ce s-a dat crizei de guvern"; alte jurnale politice vorbesc despre conflictele din interiorul camarilei şi consideră numirea lui Duca drept victoria părţii evreieşti contra celei creştine. După expulzarea sa din camarilă, editorialele din Cuvîntul au luat, brusc, o turnură progardistă şi antisemită. Riposta lui Nae Ionescu a durat aproape două luni, încheindu-se numai odată cu asasinarea lui I. G. Duca, cu suspendarea Cuvîntului (2 ianuarie 1934) şi cu arestarea lui Nae Ionescu însuşi. Este vorba despre acele ultime 45 de zile ale Cuvîntului la care se referă Sebastian în Cum am devenit huligan, zile pentru care el se considera răscumpărat, deoarece a publicat, în 23 noiembrie, "spre stupoarea antisemiţilor", tableta Ion Trivale. Textul său despre Trivale există, fără cusur. Dar mai exista şi alte texte de-ale lui Sebastian, altfel.
Să urmărim textele lui Sebastian, în paralel cu acelea ale lui Nae Ionescu şi cu evenimentele politice interne, în ultimele 45 de zile ale Cuvîntului.
*
Ca toată presa bucureşteană, şi Cuvîntul s-a jucat repetat cu zvonul că guvernul Duca are un "act de naştere" dubios, fiind adus la putere de străini: "faţă de naţionalismul gospodăriei colectivităţii rumâneşti - guvernul actual a căutat bunele graţii ale bancherilor străini", scrie insinuant Nae Ionescu. Iar Sebastian, care îşi desfăşura ritualele sale atacuri contra "muzei" sale preferate, I. G. Duca, nu putea să nu preia, delicat:

"Într-un fel, guvernul acesta, înainte de a fi al ţării, este al creditorilor de orice fel. Şi asta nu prin viciu de constituire (cum se şopteşte pe ici pe acolo), ci prin necesitate de program, prin obligaţie ideologică".

Alte capete de acuzaţie contra acestui guvern - că este "liberal, burghez şi capitalist", reprezentînd astfel de lumea "veche" şi artificial resuscitată prin aducerea la putere, lume care, pentru Sebastian ca şi pentru Nae Ionescu, trebuie "lichidată" în favoarea celei noi, revoluţionare - ţin de convingerile antiliberale şi revoluţionare ale locului. În Cum am devenit huligan, carte scrisă în noiembrie-decembrie 1934, Sebastian spune cam acelaşi lucru, că venirea liberalilor la putere însemna că "totul era pierdut", pentru că ei "reprezentau sumar Ťlumea vecheť", incompatibilă cu " noul curs" sau cu ideea de revoluţie. Într-o Românie frenetic antiliberală şi profund nemulţumită - după cum se vede dacă răsfoieşti presa acelor ani - de venirea din nou a liberalilor la putere, antiliberalismul lui Sebastian trebuie luat ca atare, ca o convingere la modă şi ca o probă a influenţei adînci a lui Nae Ionescu asupra lui.
După ce, în 14 noiembrie 1933, regele îl însărcinează pe I. G. Duca (fostul său contestatar, cu ocazia restauraţiei) să formeze guvernul şi să organizeze alegeri parlamentare, Nae Ionescu contraatacă în editorialul... Şi un cuvînt de pace, în care Duca este acuzat că vrea să reprime doar un "anumit extremism", cel "de nuanţă antisemită". Brusc, fostului oaspete al Elenei Lupescu faptul acesta i se pare "grav": "Asta, iată, e grav". În pasul următor, editorialistul legitimează, rapid, antisemitismul:

"dacă avem dreptul noi, o parte din români, a fi filosemiţi, atunci este evident că noi, altă parte de români, avem dreptul de a fi antisemiţi".

Apoi, subit deranjat de amestecul evreilor români în viaţa României, cere ca ei să se retragă din presă (e o mai veche dorinţă şi a lui Goga) şi din toate posturile de conducere politică, pentru că perturbă liniştea ţării:

"cuvîntul acesta de pace nu va putea fi obţinut. Nu numai pentru că evreii din rosturile conducătoare ale presei democrate confundă calitatea lor de evrei cu cea de conducători ai unor organe de presă româneşti ş...ţ. Noi nu vrem să jignim pe nimeni - dar ca pacea cetăţenească să nu fie ameninţată, mai general încă: pentru ca desfăşurarea vieţii politice să ia drumurile normale, ar fi nevoie de o măsură radicală: retragerea tuturor evreilor de la posturile de conducere politică".

Nu a fost singura afirmaţie antisemită a lui Nae Ionescu, ci prima făcută în mod explicit. Cum a reacţionat Sebastian la ea? În Cum am devenit huligan, el relatează că a avut o discuţie clarificatoare cu directorul său "de conştiinţă", apoi a publicat, pentru lămurirea publică a propriei sale atitudini şi "spre stupoarea antisemiţilor", tableta Ion Trivale. În Cuvîntul se găseşte însă şi o altă reacţie de-a sa: la propunerea naeionesciană ca evreii să se retragă din viaţa politică a ţării (ceea ce ar fi presupus cetăţeni români de două categorii: cu drepturi politice, fără drepturi politice, deci un pas înapoi, înainte de Constituţia din 1923), tînărul comentator politic reacţionează prin articolul din 10 decembrie 1933, intitulat Minorităţile în alegeri. Aici, Sebastian porneşte de la o informaţie: faptul ca liberalii au făcut cartel electoral cu saşii, iar partidul lui Iunian, cu ucrainienii. După părerea sa, situaţia este "gravă", deci merită o discuţie serioasă, nu "pe baze sentimentale", ci "cu totul obiectiv". Din punctul său de vedere, votul unui român şi votul unui minoritar nu sunt egale, ci inegale şi diferite, în sensul că electoratul "partidelor româneşti" are în vedere "problemele de politică generală a ţării", iar electoratul "organizaţiilor minoritare" are în vedere numai "problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor". Sebastian concede că, deşi "interesele minoritare pot fi legitime, juste sau acceptabile", totuşi "Ele sunt însă totdeauna de ordin particular". Drept concluzie, el scrie, cu litere verzale, deci foarte vizibile în mijlocul articolului său de fond, că:

"Există o deosebire funcţională între votul politic propriu-zis şi votul minoritar",

aşa că alianţele electorale de tip cartel ale minoritarilor duc

"la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice".

Iată-i deci pe minoritari nu cu prea puţine, ci cu prea multe drepturi, şi, din cauza belşugului lor de drepturi, vinovaţi de falsificarea vieţii politice româneşti! Şi asta, sub pana lui Mihail Sebastian. El nu a pomenit în articolul său decît trei minorităţi - "maghiari, saşi, ucrainieni etc." - , evitînd să numească minoritatea evreiască, pe care a cuprins-o în acel generic "etc.". Dar este limpede că nu sporirea drepturilor acesteia îl interesa, cum nu îl interesa sporirea drepturilor nici unei minorităţi, ci, dimpotrivă, ca un bun adept năist, retezarea unora din drepturile minoritarilor - de pildă, al celui de a face cartel cu alte partide. Lăsînd la o parte faptul că el nu dovedeşte nici una din premisele demonstraţiei sale (nu e nicăieri probat că minoritarii au numai scopuri "particulare") este evident că Sebastian tratează şi el, precum directorul său, cetăţenii României ca fiind de două categorii: români cu interese şi preocupări generale, minoritari cu interese particulare, ultimii fiind un fel de handicapaţi care, paradoxal, fraudează, prin surplusul lor de drepturi (dreptul de cartel electoral), rezultatele alegerilor. Acuzaţia făţişă a lui Nae Ionescu, că evreii strică viaţa politică românească, e dusă mai departe de Sebastian în această variantă generalizată la toate minorităţile, iar soluţia lui Nae Ionescu, ca evreii să se retragă din viaţa politică, sugerată de Sebastian, în această variantă contorsionată şi generalizată la toate minorităţile, dar nu enunţată explicit. Acest pas, de-a susţine că minoritarii cei falsificatori ai rezultatelor alegerilor să nu mai aibă nici un drept de vot, nu a fost mai fost făcut în mod direct de Sebastian.

(continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara