Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Dificultăţile unei "panorame" (II) de Gheorghe Grigurcu

Dar e cu putinţă să anulăm de facto existenţialul, să abolim "orice urmă a realului", după cum preconizează cu aplomb Marin Mincu? Să zămislim în eprubetă un eu incontingent , un eu sterilizat de funcţia sa emoţională, totalmente rupt de cele ale lumii? Ne e teamă că n-am putea depăşi observaţiile de bun simţ ale lui T.S. Eliot, din celebrul său eseu, Hamlet: "singurul fel de a exprima emoţia în artă e de a găsi un corelativ obiectiv; cu alte cuvinte, o serie de obiecte, o situaţie, o înşiruire de evenimente care trebuie să alcătuiască formula acelei emoţii anume; aşa încît atunci cînd sînt date faptele externe care trebuie să se finalizeze în experienţa senzorială, emoţia să fie imediat evocată". Nu cumva suprapunerea eului poetic cu obiectul poeziei, clamată de exegetul nostru, ar deveni imposibilă fără o mediere ontologică? Ce să comunice, în definitiv, eul poetic, oricît de restricţionat, oricît de alambicat, decît substanţa trăirii sale, ce să vehiculeze textul decît semnificaţiile, în sublimare estetică, ale unei asemenea trăiri? Magistru al intelectului suveran, Paul Valéry nu se sfia a recunoaşte: "Poezia este încercarea de a reprezenta, prin intermediul limbajului articulat, acele lucruri sau acel lucru pe care încearcă, în mod obscur, să le exprime strigătele, lacrimile, liniştea, mîngîierile, sărutările, suspinele etc. şi care par a voi să exprime obiectele în ceea ce au ele ca aparenţă de viaţă sau ca scop presupus. Acest lucru nu poate fi definit altfel". După cum Merleau-Ponty constata încărcătura inconturnabil existenţială, ideatică şi chiar somatică a verbului poetic: "Legătura cuvîntului cu sensul său viu nu este o legătură exterioară, de asociere, sensul locuieşte cuvîntul (...). Sîntem obligaţi să recunoaştem o semnificaţie gestuală sau existenţială a cuvîntului (...). Ce exprimă atunci limbajul, dacă el nu exprimă gînduri? El prezintă sau, mai degrabă, e luarea de poziţie a subiectului faţă de lumea semnificaţiilor sale". Iar Ionesco respinge o lume a cuvintelor deturnate prin devitalizare, fără relaţie cu experienţa afectivă, cu interioritatea individului: "Cuvintele au ucis imaginile sau le ascund. O civilizaţie a cuvintelor este o civilizaţie rătăcită. Cuvintele creează confuzie. Les mots ne sont pas la parole... Realitatea este că cuvintele nu spun nimic, dacă mă pot exprima astfel... Nu există cuvinte pentru experienţele cele mai profunde, cu cît încerc mai mult să mă explic pe mine, cu atît mai puţin mă înţeleg". Ceea ce este o limită a cuvintelor ca miraj intrinsec al existenţialului...

Din păcate, Marin Mincu e departe de a fi precis în aventura d-sale textualistă. Frazele d-sale se fac şi se desfac într-o frenezie asociativ-disociativă fără a duce la o clarificare a factorilor disertaţiei, ci, dimpotrivă, producînd frecvent o complicare confuză a acestora, o ceaţă retorică anevoie de risipit. Aşa cum se întîmplă în cazul unor imagini stîngace a căror culoare e aplicată prin încălcarea liniilor ce le conturează, criticul care l-a mustrat pe Arghezi pentru că discursul poetului s-ar situa "dincolo de text, într-o exterioritate incongruentă", şi pe Blaga pentru o emoţionalitate cosmică, expresionistă, id est "retardată", nu şovăie a scrie despre Nichita Stănescu: "Numai Ťnecuvinteleť pot să transporte sentimentele nude, neconsumate, nemediate de structura normată a discursului. Aici Nichita se revendică de la Bacovia, cel care face organ poetic dintr-o unică stare de sentiment. De la starea de sentiment monocordă se trece însă la explorarea sentimentelor ca formă de expresie a umanului. Forma de existenţă absolută a umanului este sentimentul, iar nu limbajul". Ce să mai înţelegem? Cu adevărat, "ce se înţelege acum prin autenticitate, iată o întrebare extrem de grea...". Impreciziei doctrinare i se alătură o serie de aplicaţii dintre cele mai bizare care, am fi ispitiţi să spunem, frizează suprarealismul. Terminologia glisează cu un minim control pe largi spaţii, făcînd să se ciocnească entităţile cele mai diverse. Conform opiniei lui Marin Mincu, optzeciştii ar prelua "tradiţia textualizării", inaugurată de autorul Jocului secund şi prin urmare ar fi nu mai puţin decît... "barbieni": "Dacă se poate vorbi deci de o emulaţie în descendenţă barbiană, aceasta aparţine în principal ultimelor două promoţii care au asimilat, în sfîrşit, fie şi la modul instinctiv, lecţia textuală a marelui poet". Iar autorul Necuvintelor s-ar situa în siajul lui... Bacovia: "Urmînd aceste tradiţii bacoviene, instituite în prima jumătate a secolului, Nichita Stănescu continuă procesul de interogare poetică prin operaţii decise de captare a eului, integrate tentativei experimentaliste". Cu următorul adaos, de-o preţiozitate abstractizantă care nu e cîtuşi de puţin de natură a explicita eteroclita conexiune: "metoda lui Nichita Stănescu, în consens cu aceea bacoviană, situează actul poetic în interstiţiile spaţiului "prelingvistic", instaurînd viziunea tragică a traversării semnificantului de către o instanţă vorbitoare, ce se afirmă nu în discursul încheiat, ci în pulsiunea preverbală". Dacă poezia contează numai ca "fapt scriptural", ca "realitate textuală", sentimental fiind abhorat drept un factor neprielnic acesteia, cum e posibil că "numai Bacovia şi Nichita Stănescu reuşesc să depăşească bariera limbajului"! În ce direcţie s-o "depăşească"? Speculaţia vădeşte şi în destule alte locuri un echivoc mascat şi nu prea de proliferarea nesecată a unui verbiaj care parcă doreşte să scape de constrîngerile dogmatice la care-l obligă intenţiile auctoriale, să zburde în contradictorii, extrem de riscante aproximaţii...

Dar examenul cel mai important pe care-l are de trecut o scriere de un astfel de tip este cel al selecţiei numelor de poeţi. Socotind că hăţişul concepţiei textualizante este exclusiv apanajul exegetului ( ne e greu să presupunem că altcineva l-ar putea prelua cu rol de busolă), antologarea poeţilor implică nu doar asumarea unor reacţii subiective, ci şi pe cea a unei sporite responsabilităţi publice. Una e să faci amenajări în propria ta ogradă, alta e să le faci într-un parc sau într-o piaţă. O antologie presupune o confruntare cu un tablou oarecum prestabilit, cu un consens de facto pe care nu te încumeţi să-l refaci decît dacă dispui de propuneri constructive, convingătoare. Or, nu ne putem da seama ce criterii au guvernat gestul selectiv al lui Marin Mincu. Nici criteriul estetic, nici cel aşa-zicînd al consacrării istorice, nici măcar pînă la urmă cel textualist, aşa imprecis cum e, nu par a fi operat în alcătuirea listei d-sale de poeţi, în care absenţele stridente n-ar putea fi în ruptul capului compensate prin includerea unor autori evident mai modeşti. Mina marţială, faciesul încruntat, excomunicator contrastează violent cu productul oferit cu etichetă axiologică, asemenea unei persoane cu frac şi papion, însă în pantaloni scurţi. Gravitatea doctorală a expunerii programatice,pompa oficierii consideraţiilor ce se vor apodictice nu izbutesc a atenua aerul de improvizaţie, de aleatoriu al selecţiei. Iată un şir de respinşi, apt a compune el însuşi un capitol foarte substanţial al unei cărţi închinate poeziei veacului precedent: Dimitrie Anghel, Şt.O.Iosif, Adrian Maniu, Camil Baltazar, Horia Stamatu, Aurel Rău, Florin Mugur, Miron Kiropol, Cristian Simionescu, Ion Pop, Ana Blandiana, Ilie Constantin, Constanţa Buzea, Constantin Abăluţă, Mircea Dinescu, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Marius Ianuş şi - de ce nu? - Adrian Păunescu. Nu ne putem reprima o impresie de neseriozitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara