Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Din Carnetul unui Pierde-Ţară de Paul Diaconescu

Păcatul

Citesc ultimul capitol din Dunărea lui Claudio Magris: Delta, ghiolurile, Sf. Gheorghe, Sulina... Şi, deodată, mă simt chemat irezistibil! de acea plajă nesfârşită, în faţa unei mări galbene, sub ultima dogoare a verii - era septembrie -, de buzele arse de dorinţă ale fetei preotului, de părul ei lung şi negru ca smoala topită în cazanele Iadului... ş.a.m.d. Dar "mai departe" n-a mai fost. Doar amintirea şi regretul - şi păcatul - neîmplinirii.

Frica

La clinica din N., rezerva 275, Marie S. Pe culoar o soră ne spune că doarme, dar că putem intra. Deschidem uşa cu grijă, fără zgomot. Ne întâmpină fata ei. Pe un pat scund, de campanie, doarme Pierre, soţul Mariei. îi văd doar picioarele încălţate în pantofi de casă. Sus, în patul înalt, pe roţi, Marie zace cu faţa uşor înclinată spre fereastră, umărul şi braţul peste plapumă. Slabă, un schelet cu gura deschisă. Retrăiesc ultimele zile, ultimele ore ale Mamei.
Dar... Nici ea, nici soţul ei nu vor să ştie ori să înţeleagă ce li se întâmplă! Sunt convinşi că, dacă nu mâine, atunci poimâine vor reveni acasă, că boala va da înapoi, că... Oare, într-adevăr, nu văd, nu înţeleg ceea ce se poate atât de uşor citi în ochii fiicei lor, pe feţele surorilor, ale medicilor?! Oare iluzia, minciuna pot fi mai puternice decât inteligenţa, raţiunea, logica; ba chiar mai tari decât cele cinci simţuri, decât suferinţa şi durerea?! Nu cumva în spatele acestui mister se află Frica?
Ieşind din rezerva 275 mă gândesc la fostul meu prieten, Jean M., comunistul condamnat la moarte într-un lagăr nazist şi salvat, ca prin minune, în ceasul al 12-lea. Poate că tot o frică, frica de moartea spirituală, l-a împiedicat, până în ultima clipă a vieţii, să vadă adevărul şi să se desprindă de iluzia în care trăise. Comparaţia e şubredă, dar simt că o anume asemănare există între aceste mecanisme, aceste procese atât de complicate, de profunde şi de subtile ale auto-mistificării.

"înăuntru"

Piaţă la Perpignan în cartierul vechi. Obor şi talcioc la un loc. Un Mercedes negru, sport, ultimul tip, opreşte pe pasajul zebrat. Coboară un brunet cu barbă stufoasă. Trei indivizi vin să-l salute. După câteva minute, în faţa lui şi în dublu fir, opreşte un vechi, şifonat VW cu prefixul GE (Gerona), din care coboară un tip la fel de bine îmbrăcat, ochelari fără ramă, alură de intelectual. Intră în vorbă cu "mercedesul", vin şi ceilalţi să-i strângă mâna. Noul venit pare să aibă cel puţin acelaşi grad ca primul. Apoi, un Renault nou-nouţ opreşte în dreptul lor, în triplu fir. Coboară un costume-cravate, ştofă fină, bleumarin cu dunguliţe albe, discrete. Scurt conclav. Toţi poartă pantofi scumpi, italieneşti. Enfin, apare şi o doamnă blond vopsită care garează lângă Mercedes. între 50-60, bine şi cu gust îmbrăcată, n-are deloc aer de gitană/ magrebină, îi cunoaşte pe toţi şi intră în casa de pe colţ cu două etaje şi magazine la parter, aflată în renovare de sus şi până jos. înţeleg că e vorba de o viitoare mustoasă afacere lansată în această clădire. "Spaniolul" salută şi opreşte toate maşinile scumpe care trec prin dreptul lui. Apoi intră şi el în aceeaşi clădire. Simt că toţi cei ce intră în piaţă se cunosc între ei. Şi mă cuprinde o vagă nelinişte şi dorinţa de a pleca mai repede de aici.
De unde această suspiciune, această insidioasă teamă? Şi, deodată, realizez că, după 30 de ani de viaţă trăită "afară", am rămas, totuşi, "înăuntru".

Disperarea

Cum să stăşâneşti disperarea? Prins de ea, ca în ochiul unui ciclon, în această circulară, răsucită angoasă a sfârşitului fără glorie, moarte subită înainte de termen, terminus absurd, înainte de minimul bilanţ, înainte de cea mai neînsemnată reuşită = disperare absolută. Ce poate fi mai crud, mai brutal, mai inuman? Şi atunci?
...Răsfoiesc, citesc, recitesc volumele, subţiri, ale unor foşti colegi de liceu. De pe ultima copertă mă privesc bărbaţi cărunţi sau cu părul alb, din prezentarea de sub portret aflu că e prima lor carte tipărită. Şi-mi amintesc: aveau notele cele mai bune la română, publicau versuri în gazeta de perete, ba chiar şi în foaia judeţeană, erau micii noştri eroi, ai clasei, ai anului, ai şcolii. Apoi, viaţa-neviaţa i-a trimis în locuri îndepărtate, i-a împins la margine, i-a obligat să facă meserii nedorite, să trăiască.
Citesc, recitesc cărţile lor şi nu-i recunosc. în ele recunosc, însă, disperarea. Disperarea de a face, totuşi, ceva. De a recupera, totuşi, ceva din viaţa lor furată. De a lăsa ceva, în speranţa că amintirea lor va rămâne, în ciuda tinereţii şi maturităţii anihilate de vremuri potrivnice. Din păcate, senectutea nu ne reuşeşte întotdeauna. Senectutea cade, uneori, în derizoriu, în exces sau, chiar, în grotesc. Istoria nu ne iartă. Istoria e mai puternică, mai crudă, mai perfidă decât ne putem închipui. Trăim prea puţin pentru a ne măsura cu ea. Şi-atunci... Disperarea ne face să încercăm imposibilul, să forţăm limitele, să vrem, să încercăm reabilitarea inteligenţei, vocaţiei, talentului deturnate de o Istorie maşteră.
Şi atunci... Poate de aceea scriu şi vreau - din ce vanitate (sau disperare) a vârstei? - să public asemenea scurte şi neînsemnate texte.

Băjenarii

Băjenar, băjenari s.m. Persoană care îşi părăsea vremelnic casa, provincia sau patria din pricina invaziilor duşmane, a persecuţiilor politice sau a asupririi. /Var.: bejănar, bejenar s.m./ Definiţie din DEX, 1984.
Aşadar, în 1984 băjenarul nu mai exista. Era doar o amintire, un termen atestat în hrisoave şi cărţi vechi, căci în "epoca de aur" nimeni nu mai era silit la bejenie.
...Mă aflu cu Carol la Perthus, ultima trecătoare din Pirinei înainte de plonjonul lor în Mediterana. La câţiva paşi, frontiera: un soi de chioşc ridicol şi obsolet prin care suflă vântul. Perthus: o stradă strivită între pereţii muntelui, ticsită de magazine. E unul din puţinele locuri din Europa în care se mai pot găsi ţigări, cosmetice şi băuturi la preţuri ceva mai ieftine. Printre zecile de magazine, "Sardana" e singurul care mai păstrează tradiţia reclamei - "sufletul comerţului" - de odinioară: aperitivul e pe gustate! O feliuţă de salam ori de afumătură, o fărâmă de manchego, brânză de capră şi de oaie, o îmbucătură de pită, ca prin Ardeal, şi un păhărel cât degetul din vinurile de pe ambii versanţi ai Pirineilor. Pe trei pereţi, butoaie mari, pe suporturi înalte, cu canea metalică şi etichetă cu litere de-o şchioapă: Malaga, Muscat, Porto, Madeira şi alte, neştiute de noi, vinuri tari. E toamnă târzie, afară s-a întunecat şi, deodată, ciulim urechea: vorbă românească! Un bărbat mai în vârstă, celălalt tânăr, şoferul şi schimbul său, tată şi fiu. Microbuzul aşteaptă afară, plin cu "căpşunari" veniţi din Portugalia, după ultima recoltă. Când Carol află că cei doi sunt reşiţeni, începe să pună întrebări, evocă amintiri, persoane, nume, faţa i s-a luminat, ochii-i strălucesc, e fericit. într-un târziu, mă uit la ceas. O dată, de două ori, de trei ori. Dar Carol, neamţul nostru bănăţean, devenit bavarez fără voie, povesteşte de una, întreabă de alta, cu voluptatea regăsită a şuetei, şi nu se mai poate despărţi de reşiţenii lui, care, din vorbă-n vorbă, au ajuns la al şaselea butoi.
Carol, din tată-n fiu trăitor la Anina, fost tehnician la Reşiţa, are o nepoţică, bavareză get-beget, pe care o cheamă Anina.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara