Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Din nou despre „Caete de dor“ de Ion Simuţ


Aveau serioase raţiuni de existenţă „Caete-le de dor“ (1951-1960), susţinute în primii patru ani ca redactori de Virgil Ierunca şi Constantin Amăriuţei, iar apoi numai de primul, ca publicaţie cu un profil cultural elevat („metafizică şi poezie“ era menţiunea din subtitlu), atât estetic cât şi filosofic, tendinţă diferenţiată explicit de politic, într-un mod pretenţios ca proiect şi orientat, fatalmente, spre un public restrâns. Într-o altă epocă, adică astăzi, acelaşi segment calitativ al publicului poate găsi satisfacţii estetice şi intelectuale în lectura revistei, foarte bine aleasă spre reeditare de către Mihaela Constantinescu-Podocea şi Nicolae Florescu. Cincizeci de ani nu au făcut-o să pălească iremediabil, decât în mică măsură, căci orice faptă intelectuală sau artistică este supusă inevitabil eroziunii timpului.

„Caete de dor“ schimbă registrul politic al publicaţiilor exilului tocmai în anii ´50, când devenise dominant şi obositor, chiar dacă şocul instalării regimurilor comuniste în estul Europei îşi păstra încă tot dramatismul. O afirmă inscripţia introductivă la primul număr, nesemnată, ce ţine loc de articol-program: „Caetele acestea sărace apar fără un «cuvânt de început». Pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăinuire a cuvântului şi gândului românesc. Celor care se străduiesc să vadă în spiritualitatea românească realitate, tâlc şi valoare. Acelora, mai cu osebire, care, aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului“ (p. 37 în vol. 1). Este o cât se poate de clară declaraţie de principiu, ca separare a culturalului de politic. Iar culturalul este echivalat cu spiritualitatea românească atemporală, sustrasă vicisitudinilor istoriei.

Abia în numărul 4 Constantin Amăriuţei va încerca o situare specifică a revistei, printr-o explicitare a unui program posibil. Premisa este starea de spirit a celor fără speranţă, adică a scriitorilor din exil, pentru care „vremea nu mai clădeşte nici un viitor, ci doar întârzie un Apocalips“. Într-un text destul de pretenţios şi filosofard, se demonstrează că şansa exilatului nu mai este în timpul obişnuit, ci într-o investiţie în Eternitate: „De căile de ieşire din singurătatea lumii şi de mersul spre izvorul de fiinţă şi veşnicie, va trebui să vorbească de acum revista Caete de dor“. Refugiul scriitorului din exil în singurătatea sa esenţială înseamnă instalarea protectoare şi creatoare într-o „regiune transcendentală“, de unde răspunde unei chemări a Dorului, substitut metaforic şi filosofic al Neamului. Iar pentru exilat „Neamul românesc e mai întâi şi mai întâi o realitate ontologică“, nu una biologică, sociologică sau politică. O asemenea condiţionare trimite într-o direcţie ce trebuie asumată ca sursă de dobândire a identităţii: „Trebuie să faci din dor vehicul metafizic, pentru a putea fi într-adevăr un scriitor român în pribegie“. Filosofia în care se integrează această concepţie va fi denumită „naţionalism transcendental“, care asigură „posibilităţile noastre de a opera în universal“. Poetul şi filosoful trebuie să depăşească o zestre circumstanţială, geografică, pe care de altfel nici nu o mai au la îndemână, pentru a valorifica o zestre spirituală: „Suntem acolo unde valorile româneşti nu par o simplă provincie pe harta spirituală a lumii, ci ele participă, întrucât sunt o formă de a fi a Absolutului, la ceea ce constituie esenţa umanităţii“ (în vol. 1, p. 258-261). Fără a apela niciodată la o ideologie politică, revista se va orienta în mod constant spre o Românie profundă, spirituală, arhaică sau eternă, atemporală, ca o reacţie nedeclarată făţiş la o Românie comunistă, superficială, devotată unui prezent ideologizat.

Acest vector al unui naţionalism spiritualist este susţinut în principal de Constantin Amăriuţei, prin eseurile filosofice despre „dorul de veşnicie“ (în nr. l), despre „filosofia neghiobiei“ în existenţa absurdă a lui Păcală (în nr. 2), despre „Mitică sau logosul parazitar“ (în nr. 5), despre „originea intenţională a lumii în colindele româneşti“ (în nr. 7). La acestea se pot adăuga poezia rituală de înmormântare, dintre formele cele mai arhaice, culeasă şi comentată de Constantin Brăiloiu (în nr. 2), un articol inedit al lui Mircea Vulcănescu despre „spiritul românesc ca ethos uman tragic“ (în nr. 6) şi un fragment dintr-un eseu al C. Noica despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab, recuperat din revista „Saeculum“ (în nr. 5). Participă şi Virgil Ierunca, preocupat de acel Brâncuşi modern care „citeşte în izvoare“ şi răspunde la „chemarea tradiţiei“ printr-un permanent dialog cu începuturile (un eseu în nr. 1). E semnificativ şi faptul că e reprodus un articol al lui Nae Ionescu din „Cuvântul“ (în nr. 2), pentru a putea vorbi de racordarea la gruparea interbelică a „noii spiritualităţi“. Constantin Amăriuţei (care se retrage din redacţia revistei începând cu nr. 8 din l954) ar putea fi considerat probabil un filosof al specificului românesc tot atât de important ca Mircea Vulcănescu.

Un titlu de nobleţe îşi câştigă revista prin colaborarea lui Mircea Eliade, de cinci ori, în intervalul l95l-l954 (la care mă limitez): cu un eseu despre Kierkegaard (în nr. 2), cu piesa „1241“ (în nr. 4), cu fragmente de jurnal (în nr. 5 şi 8) şi o dată cu excepţionale mărturisiri, scrise special pentru „Caete de dor“, despre destinul său literar, despre relaţia dintre proza şi filosofia sa, axate pe interpretarea miturilor (în nr. 7): „De foarte mulţi ani – îşi încheia el mărturisirea din martie 1953 – mă consider un scriitor român postum; viu n-a mai rămas decât autorul cărţilor care apar în limbi străine“ (vol. 3, p. 18).

Poezia este sectorul cel mai bine reprezentat. În anii 1951-1954 colaborează mai frecvent: Mihai Niculescu, Ion Pârvulescu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Ştefan Baciu, N. I. Herescu, Vintilă Horia – nume ce au devenit mai cunoscute în ţară după 1989, în urma unor restituiri, cel mai adesea făcute tot de Editura „Jurnalul literar“. Virgil Ierunca ne apare în revistă în triplă ipostază: poet, critic şi comentator al cărţilor de filosofie occidentală. Nume complet necunoscute pentru mine sunt Vasile Târă, Ion Negru, N. A. Gheorghiu şi Ştefan Ion Gheorghe, ultimul prezent (în nr. 4) cu un lung poem de factură alegorică şi muzicală eminesciană, un poet asupra căruia Virgil Ierunca atrage atenţia că este pe nedrept complet uitat azi (nu-l găsim nici în Enciclopedia exilului... redactată de Florin Manolescu). Mai exotice par colaborările semnate de Yvonne Rossignon, Antoaneta I. Bodisco, primul nume şi el absent din enciclopedia lui Florin Manolescu. Refacerea legăturilor cu tradiţia modernităţii interbelice se remarcă şi aici, ca şi în cazul filosofiei. La rubrica „Povestea vorbei“ sunt retipărite poeme de Ion Barbu (nr. 1), Tudor Arghezi (nr. 2), Lucian Blaga (nr. 3), V. Voiculescu (nr. 4), G. Bacovia (nr. 5), Dan Botta (nr. 6), Mateiu I. Caragiale (nr. 7), Adrian Maniu (nr. 8), toţi absenţi din circuitul firesc al valorilor în România comunistă a anilor ’50. O altă rubrică, „O samă de cuvinte“, face legătura cu o altfel de tradiţie – istorică şi naţională (V. Pârvan, cronicile, Patericul, Învăţăturile lui Neagoe Basarab). Mulţi dintre poeţii noştri moderni menţionaţi sunt traduşi în franceză (Lucian Blaga în nr. 3, Arghezi, V. Voiculescu şi G. Bacovia în nr. 5, Ion Pillat în nr. 6), după cum sunt traduşi în româneşte poeţi francezi de către Virgil Ierunca (Pierre Jean Jouve în nr. 5 şi 6, Pierre Emmanuel în nr. 6, Rene Char în nr. 7, Henri Michaux, Raymond Queneau şi Francis Ponge în nr. 8), dar sunt preluate şi traduceri ale lui Lucian Blaga din germană (din Holderlin în nr. 1, din Stefan George în nr. 3). E vorba de un program de intermedieri, urmărit sistematic, ceea ce asigură coloana vertebrală a revistei. Se observă foarte bine elementele de continuitate, susţinătoare ale consecvenţei tematice şi ale perseverenţei pe anumite direcţii culturale, asigurând personalitatea revistei. O pecete originală este dată şi de heideggerianismul evident al celor doi redactori, relevat îndeosebi prin traducerile lui Constantin Amăriuţei, prin relatarea unei întâlniri miraculoase cu filosoful (în nr. 3) şi prin asumarea influenţei lui în modul de a gândi.

Revistele culturale din exil îşi declarau apartenenţa ca pe o mândrie şi ca pe un militantism necesar: „Fiinţa românească“ (Paris, 1963-1968), „Revista Scriitorilor Români“ (München, 1962-1990). Titluri mai subtile, care relevau mai puţin explicit apărarea unei spiritualităţi româneşti dincolo de spaţiu şi de timp, erau „Caete de dor“ (Paris, 1951-1960), „Ethos“ (Paris, 1973-1984), ambele avându-l ca principal susţinător şi animator pe Virgil Ierunca, sau „Prodromos“ (Freiburg, 1965-1970), ca „foaie de gând şi apropiere creştină“, unde era redactor Paul Miron. Nu sunt decât câteva exemple pentru comparaţie şi situarea revistei „Caete de dor“ în peisajul exilului românesc. Cine ar şti ce cuprind aceste reviste altfel decât frecventând biblioteci din Paris, Madrid sau Freiburg? Iată de ce gestul Editurii „Jurnalul literar“ este unul salutar, un act cultural major, nu doar o simplă restituire de istorie literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara