Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Din nou despre Eliade şi Culianu de Tudorel Urian

Liviu Bordaş mi-a trimis zilele trecute o scrisoare supărată în care îmi arăta cum, pe fondul psihozei anti-româneşti care a lovit de câteva săptămâni Italia, în presa de la Roma s-a redeschis dosarul trecutului fascist al lui Mircea Eliade. Pretextul l-a constituit premiera filmului lui Francis Ford Coppola, Youth whitout Youth, ecranizare după nuvela lui Eliade, Tinereţe fără tinereţe. Deja clasicei acuze privind trecutul fascist (venită din Italia, această acuză sună cel puţin bizar, ca şi cum cineva din altă ţară ar fi acuzat de presa din Germania de trecut nazist) i s-au adăugat cu acest prilej şi altele noi, cum ar fi cea de impostură sau "şamanismul dubios" care îl făcea pe savant să umple "nu numai amfiteatrele cu studenţi, dar şi propriul pat cu studente".
Neaşteptata şi, în formele ei concrete, nedorita, revenire a cunoscutului prozator şi istoric al religiilor în atenţia presei occidentale mi-a îndreptat atenţia spre cartea lui Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Mărturisesc că am primit de mai multă vreme această carte, dar am tratat-o cu oarecare mefienţă pentru că nu vedeam rostul unei noi discuţii despre raporturile dintre maestru şi discipolul său după publicarea corespondenţei lor şi apariţia a zeci de cărţi şi articole despre fiecare dintre cei doi protagonişti. Mai mult decât atât, aveam o idee şi despre poziţiile lui Andrei Oişteanu în aceste chestiuni, pe unele dintre ele invocându-le chiar în propriile-mi cronici la cărţi de (sau despre) Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Trebuie să mărturisesc, de aceea, că impresia pe care mi-a lăsat-o volumul, încă de la primele pagini, a fost una intensă de déjŕ lu. De altfel, Andrei Oişteanu nu îşi propune să aducă informaţii noi, dezvăluiri capabile să modifice de o manieră spectaculoasă cunoştinţele generale despre Eliade şi Culianu sau să ridice misterul dens care continuă să învăluie vieţile celor doi savanţi. Dimpotrivă, Religie, politică şi mit este mai degrabă o carte interactivă, o somaţie făcută cititorului ca, având toate probele pe masă, să-şi formuleze şi să-şi exprime singur punctele de vedere. Iar temele supuse acestui inedit proiect de dezbatere publică sunt mai mult decât incitante: raporturile dintre publicistica politică şi opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade, rolul ortodoxiei în proza, tratatele ştiinţifice, dar şi în gândirea politică ale lui Eliade, relevanţa unor mituri centrale ale spiritualităţii româneşti (Miroriţa vs. Meşterul Manole) în viziunea lui Eliade asupra lumii, încercarea de recuperare a autorului Tratatului de istoria religiilor de către autorităţile comuniste, cine şi de ce l-a asasinat pe profesorul Ioan Petru Culianu. Chiar dacă, în general, lucrurile sunt cunoscute, Andrei Oişteanu are inteligenţa de a oferi subtilităţi de interpretare care modifică într-o oarecare măsură tabloul de ansamblu şi tulbură şablonul de gândire. Se speculează foarte mult pe seama adeziunii lui Mircea Eliade la Garda de Fier, dar se uită adesea că, spre deosebire de fascism şi nazism, ideologia acesteia a avut o consistentă componentă creştină. Precizarea este în măsură să lumineze simpatia istoricului religiilor pentru acest fenomen. Scrie Andrei Oişteanu şi nu putem decât să subscriem: " Faţă de nazism, fascism şi alte variante europene ale extremei drepte intebelice (cu excepţia salazarismului, care a creat un stat creştin totalitar, cum scria Eliade în 1942) se ştie că fascismul românesc a avut unele caracteristici specifice. Una dintre ele, foarte importantă pentru înţelegerea fenomenului a fost nu abjurarea creştinismului ortodox, ci - dimpotrivă - exaltarea lui. Aşa se explică, printre altele, numărul mare de preoţi şi de ţărani din cadrul Mişcării Legionare.(p. 11) De aici se poate deduce, într-o oarecare măsură, miopia politică a savantului cpare s-a încăpăţânat să vadă în Garda de Fier în primul rând o "sectă mistică" şi apoi doar o "mişcare politică". Ideea, susţinută de Sorin Alexandrescu, este considerată simplistă de Andrei Oişteanu care nu se arată deloc convins că ea poate justifica tot elanul publicistic al lui Mircea Eliade din a doua jumătate a anilor '30 şi implicarea sa directă în acţiunile electorale ale legionarilor. În condiţiile în care s-au auzit voci care au solicitat chiar punerea la index a operei lui Eliade, inclusiv a celei ştiinţifice, sub pretextul că aceasta ar fi fost infestată de ideile omului politic privind "revoluţia creştino-legionară" devine legitimă discuţia iniţiată de autor pe marginea presupusului ortodoxism care ar sta la baza viziunii asupra istoriei religiilor. Răspunsul cel mai competent la această chestiune îl dă Nicu Steinhardt care spune că ideile creştine ale lui Eliade sunt vizibile în literatura sa, dar nu şi în opera ştiinţifică. Aceeaşi dilemă poate fi transpusă şi în raportul dintre opera ştiinţifică şi gândirea politică ale aceluiaşi autor. Sunt studiile de istoria religiilor tributare convingerilor politice exprimate de Mircea Eliade în anii '30? Cercetătorul israelian, originar din România, Moshe Idel, crede că este dificil de stabilit o asemenea conexiune şi este în prezent unul dintre cei care militează pentru publicarea în Israel a operei ştiinţifice a savantului. Iar Andrei Oişteanu îi împărtăşeşte demersul cu precizarea că întregul trecut al savantului, inclusiv părţile sale astăzi mai puţin convenabile, trebuie scos la lumină.
Am mai scris despre excelentul comentariu al lui Andrei Oişteanu la cartea lui Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu. Studiul este reprodus şi în acest volum şi acum, la recitirea lui, mi-a sărit în ochi o pistă peste care am trecut cu oarecare nonşalanţă la lectura iniţială: dosarul lui Culianu de la CNSAS. Dacă, aşa cum se presupune, profesorul a fost ucis de elemente ale fostei Securităţi, firesc ar fi ca la CNSAS să existe un consistent dosar de urmărire şi indicii clare că Ioan Petru Culianu era un obiectiv important. Se pare însă că documentele din arhivele CNSAS sunt mai degrabă dezamăgitoare. Dosarul de urmărire este închis în anul 1972, iar în dosarele celor care au intrat în contact cu el, referirile la profesorul Culianu fie lispsesc, fie nu au relevanţă. Pe de altă parte, fiecare dintre piste are zone de umbră greu de eludat. S-a spus că profesorul a fost ucis în miezul zilei într-un loc înţesat de lume (toaleta universităţii, unde în orice clipă ar fi putut intra cineva) pentru a se da un avertisment. Dar crimele avertisment sunt de obicei "semnate", tocmai pentru a se şti de unde vine ameninţarea. În ce priveşte serviciile secrete româneşti nu pare deloc verosimil ca ele să-şi fi asumat un asemenea risc la un an şi jumătate după revoluţie. Oricât de acide erau articolele lui Culianu împotriva regimului de la Bucureşti, ele nu puteau reprezenta un pericol care să justifice un asemenea act. Presa din ţară era cel puţin la fel de critică la adresa regimului, nimeni nu cred că ar fi fost dispus să rişte un imens scandal internaţional pentru a închide gura unui om care se adresa mai degrabă unui public restrâns din diaspora. Bătrânii legionari din SUA şi Canada ar fi avut la îndemână soluţii mai puţin riscante, mai ales că astfel de prezenţe nu ar fi putut trece neobservate pe holurile aglomerate ale universităţii. De altminteri, dacă specialiştii FBI au abandonat cazul, mă tem că nu suntem noi cei în măsură să îl desluşim pe baza unor cărţi sau articole de ziar. Chiar dacă misterul continuă să ne furnice.
Cartea lui Andrei Oişteanu nu-şi propune să aducă în altă lumină raporturile dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Ea este o colecţie de texte despre cei doi cuprinzând eseuri, conferinţe, recenzii, intervenţii la mese rotunde şi chiar prezentări improvizate la lansări de carte. Textele sunt inegale ca valoare, iar unele idei şi informaţii se repetă deranjant de la o pagină la alta. Pe alocuri impresia de improvizat, de lucru făcut în pripă este copleşitoare. Există însă şi interpretări foarte nuanţate cum este cea a lui Moshe Idel la dezbaterea Culianu versus Eliade, moderată de Andrei Oişteanu şi reprodusă în finalul volumului. El pune în evidenţă diferenţele structurale dintre oamenii de ştiinţă Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade: "...structura profundă a lui Culianu la început este deja foarte diferită de cea a lui Eliade. Are fenomenologii multiple, nu are o viziune unică. Are tot felul de modele pe care le găseşte şi pe care le opune şi asta este descoperirea cea mai importantă în primele studii ale lui Culianu. Eu l-am cunoscut pe Culianu post-Eliade. Cred că nu a fost niciodată realmente pre-Eliade şi niciodată foarte mult în favoarea viziunii lui Eliade, nu vorbesc din punct de vedere personal şi al relaţiilor dintre ei, vorbesc acum din punct de vedere intelectual pur." (pp. 193-194)
Fie şi numai pentru subtilitatea acestui tip de remarci, această carte merita editată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara