Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dincolo de caniculă de Marina Constantinescu

BucureŞtiul sufocat de căldură. Amorţit. Duminică, la prînz. Oamenii stau ascunşi, inerţi, în spatele ferestrelor acoperite cu te miri ce. Dumitru Avakian mă sună, fericit, de la Sinaia. Marin Cazacu, nu doar un muzician de talie mondială, dar un artist de o calitate morală rarisimă, a reuşit, din nou, întîlniri muzicale remarcabile. Tineri din toată ţara, selectaţi de domnia sa, au lucrat acolo o vreme, împreună, şi au pus bazele constituirii unei orchestre profesioniste, naţionale pentru cei ce se află la începutul unui drum lung şi greu. Numele lui Cristian Mandeal, asociat imediat proiectului, vorbeşte, o dată în plus, despre valoarea acestui eveniment. Oraşul monarhiei ocroteşte muzica. Şi îi răcoreşte pe artişti.
Mă duc să-mi recuperez copilul de la "Lipatti". Pe 20 august a început un Festival de Muzică de vară, "Micul Paris". Are dublă structură, master class şi concerte. O idee mare, europeană, la care mi-a fost teamă să mă gîndesc serios pentru că am fost, prea des şi prea tare, dezamăgită de proiectele aşa-zis culturale desfăşurate prin licee. În fine, intru în şcoală. Merg încet pe culoare şi simt cum mă trec fiorii. Aproape din fiecare clasă se aude muzică. Pian, flaut, clarinet, vioară. E ceva frenetic, contaminant. Mi se pare că am intrat în altă lume. Care nu are nici o legătură cu realitatea. Aici nu este nimic inert, ca dincolo de ziduri. Urc, cobor şi mă umplu de bucuria muzicii, de pasiunea formidabilă a unor maeştri şi a tinerilor veniţi, în plină vară, de peste tot din lume, să studieze cu ei. Nemţi, canadieni, coreeni, jamaicani, români, austrieci îşi aşteaptă rîndul, disciplinat, pentru studiu individual. Se uită pe partituri, vorbesc în şoaptă despre artiştii mari ai lumii, despre cei cu care fac acum master class-ul, despre concertele care au fost şi care vor fi în acest interval. Se aud vocile intrumentelor şi atîtea limbi ale pămîntului într-o armonie impresionantă. Pesimismul meu se îndulceşte. Se mai poate face ceva, totuşi, dincolo de caniculă, fotbal, ifose, vanităţi, suficienţă, prostie, invidie, hoţie, minciună, indiferenţă?... Timp de o săptămînă, în Liceul "Dinu Lipatti" a fost o oază de spiritualitate. Pentru cursurile de măestrie au venit muzicieni şi pedagogi de clasă, care au cucerit audienţa: după ani de absenţă, Silvia Marcovici a venit să lucreze cu tineri , aici. Apoi, Dimitri Ashkenazy, un clarinetist de primă mărime, cu o carieră impresionantă, de mare anvergură, care a cîntat împreună cu mari orchestre ale lumi - Royal Philharmonic Orchestra, Deutsches Symphonie Orchester Berlin, Japan Philharmonic, Tokyo Metropolitan Symphony, dacă ar fi să enumăr doar cîteva - care a fost invitat să predea şi să susţină master class la mari universităţi, un artist care a sedus pe toată lumea cît a stat în România, la studiu, şi la concerte. Sunetele clarinetului său mi s-au părut divine, iar atmosfera creată de muzica sa, ireală. M-am plimbat cu frenezie în sus şi-n jos pe culoarele liceului. M-am gîndit, tot timpul, la Iosif Sava. Au trecut zece ani de cînd nu mai este. Cîtă nevoie de el, de personalitatea sa, de felul în care a ştiut, plătind cu sînge, să ocrotescă muzica, să-i descopere, să-i susţină şi să-i promoveze pe tineri. Cred că ar fi fost în al nouălea cer să vadă că se poate face, încă, ceva important, major. Nu doar pentru muzică. M-am strecurat, puţin, prin săli. I-am urmărit pe dirijorul austriac Wolfgang Dorner, pe maestrul Wolfgang Wagenhauser şi filosofia sa rafinată despre relaţia pianistului cu instrumentul şi cu propria fiinţă - am întîlnit în discursul său fraze întregi care mi-au adus aminte pregnant de Dinu Lipatti - pe Cătălin Opriţoiu şi elevii săi de la flaut. Am ascultat serile concerte de mare ţinută la Cotroceni, la Radio, la Conservator. M-am plecat cu respect în faţa muzicienilor din Orchestra Naţională Radio care au cîntat, seri la rînd, renunţînd la vacanţă şi la odihnă, cu tineri muzicieni la început de drum. Îi priveam cu cîtă răbdare i-au încurajat ei, profesionişti cu atîta experienţă. Un lucru rar, absolut de neuitat. Ca toată această săptămînă pe care au pregătit-o doi oameni, doi artişti care mai cred în artă, în valoarea profesiunii lor, în ceea ce înseamnă studiu individual, Profesorul, aura maestrului, relaţia discipol-ucenic, doi oameni ai planetei pentru care graniţele nu mai există de mult. Există numai muzica. Raluca Chifane-Wagenhauser, Preşedinte al Colegiului European de Muzică, o pianistă cu o tehnică remarcabilă, directorul artistic al acestul Festival, şi Florian Nemeş, directorul Liceului "Dinu Lipatti", partenerul acestui proiect, directorul executiv.

În ultima seară, m-am dus la sala Radio, hotărîtă să ascult numai prima parte, Chopin-Concertul pentru pian şi orchestră. În timpul pauzei, m-am luat cu vorba şi am întîrziat. Primele acorduri ale părţii a doua m-au împiedicat să ies. Multă vreme am ascultat cu mintea aiurea. La viitorul copiilor noştri, al oamenilor de valoare, la marii muzicieni, la Enescu şi întîlnirea lui Menuhin cu el la vila Luminiş de la Cumpătu...deodată, am simţit un val de emoţie sufocant. Am recunoscut partea a patra, Presto, din "Simfonia nr.7" a lui Beethoven. Doamne Dumnezeule!...Vă amintiţi? Genericul "Seratelor muzicale Tv". Chipul transfigurat al lui Karajan dirijînd divin. Presto şi Iosif Sava. Una din marile şanse ale vieţii mele...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara