Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Dinu Săvescu - un portret de Pavel Şuşară


Cu mai mult timp în urmă, Dinu Săvescu a deschis o mică expoziţie la Anticariatul Curtea Veche, spaţiu devenit celebru în vremea lui Simion Mihuţ şi păstrat ca atare de Marius Nicolescu. Deşi expoziţia a trecut atunci neobsrvată, ea merită rememorată ca moment, dar şi depăşită în tentativa de a circumscrie prezenţa artistică a unuia dintre cei mai importanţi pictori din generaţia sa. Un optzecist bine cunoscut în mediile profesioniste, dar destul de rezervat ca prezenţă publică şi chiar ca prezenţă în spaţiul propriu-zis al galeriilor, Dinu Săvescu este constrîns, pentru a supravieţui, asemenea multor artişti în aceste vremuri nu tocmai însetate de artă, să facă şi altceva decît exerciţii gratuite de imaginaţie. Şi ceea ce face el în mod constant este o fecundă activitate de restaurator, iar după semnalele trimise spre exterior părea a se fi resemnat provizoriu în faţa acestei realităţi. însă tocmai prodigioasa lui activitate de restaurare, sprijinită pe o inteligenţă artistică de o mare forţă şi supleţe, constituie suportul material şi simbolic pentru întreaga sa investigaţie artistică.

Dar spre înţelegerea mai exactă a demersului teoretic, şi practic în aceeaşi măsură, al lui Dinu Săvescu, sînt absolut necesare cîteva referiri la condiţia profesională a restauratorului. Spre deosebire de artistul neangajat într-o altă acţiune în afara celei care-l priveşte direct ca exprimare liberă şi ca act creator, restauratorul, asemenea actorului, dar într-o mai mare măsură decît acesta, este un interpret desăvîrşit, o conştiinţă care nu doar ,,joacă" o partitură, ci, realmente, se topeşte în substanţa acesteia şi o recuperează în toate datele sale: fizice, morale şi filosofice. Restauratorul sondează mereu realităţi exterioare, priveşte necontenit în urmă şi se indentifică fatalmente, atît ca acţiune materială propriu-zisă, tehnică, dar şi ca modalitate de a gîndi forma plastică şi de a înţelege sensul creaţiei, cu cei asupra cărora intervine. Şi tot în mod inevitabil, el vine permanent în contact cu expresii istoriceşte încheiate, cu lumi închise, pentru că, într-un procentaj aproape absolut, cu excepţia unor deteriorări accidentale sau a unor agresiuni traumatice pe care le suportă obiectele mai recente, lucrările restaurate aparţin, materialmente, unor perioade intrate demult în istoriei artei, iar ca semnificaţie simbolică şi ca valoare artistică, patrimoniului cultural. Pe scurt, restauratorul lucrează în spiritul şi în substanţa marilor maeştrii, rememorează tehnici şi procedee specifice şi, foarte important, experimentează dinlăuntru, din chiar intimitatea operei, gestul major şi anvergura performanţei. El este, în consecinţă, un profund cunoscător al materialelor - suport, preparaţii, pigmenţi, aditivi etc. -, al tehnicilor, de multe ori puternic particularizate, şi al intimităţii creatorilor investigaţi, al metabolismului lor artistic, altminteri greu, sau chiar imposibil, de sesizat din afară. Pictura lui Dinu Săvescu descinde, pe de o parte, direct din aceste spaţii ale istoriei artei, mai exact din istoriile particulare ale unor mari pictori români, iar, pe de altă parte, ea este expresia puternică a unei reprezentări proprii, a unui mod ireductibil de gîndire artistică şi de implicare morală, dar şi a unei filosofii mai largi, a unei concepţii integratoare, care se sprijină temeinic pe libertatea privirii, pe siguranţa gestului şi pe luciditatea formulării. Din experienţa de restaurator, Săvescu îşi extrage, în primul rînd, o capacitate extraordinară, cînd sobră, cînd ironică şi ludică, de a colabora cu materialul şi de a manipula tehnicile şi limbajele. Pe cîteva panouri de lemn, în fapt scînduri aproape fruste, el se joacă nu doar cu alternaţa plin-gol, cu dialogurile posibile dintre artificiul intervenţiei şi expresia naturală, aproape virgină, a fibrei, ci şi cu accidentele de contur sau de suprafaţă pe care le exploatează fie la nivelul formei, fie înscenînd legături sau determinisme logice între lumea amorfă şi gestul simbolic. Pe o scîndură perforată accidental din pricina unui dop cu secţiunea triunghiulară, Săvescu pictează, de pildă, forma senzuală, în pastă, a unui pepene verde, din care scoate, mimetic, un dop cu secţiune triunghiulară pe care îl asociază, expresiv, dar şi denotativ, cu golul din suprafaţa suportului. Există aici, începînd chiar cu aceste gesturi, aparent simple şi banale, o extremă sensibilitate la sonorităţile tactile şi plastice ale materiei, dar şi o la fel de mare subtilitate a privirii şi a capacităţii de receptare. Pornind tocmai din acest loc, de la aceste elemente, devine posibil saltul mai departe, într-un alt nivel al preocupărilor, legat şi el de aceeaşi experienţă a restauratorului - nivelul spaţiului cultural, al istoriei artei şi, înlăuntrul acestuia, al unor istorii particulare pe care le unesc cîteva elemente comune: mai întîi peisajul şi, mai apoi, peisajul rezumat, puternic circumscris, care este natura moartă. în ciuda aparenţelor comode, care ar lăsa să se întrevadă doar un dialog unic, Dinu Săvescu - Theodor Aman, în fond, pictorul invocă un întreg fenomen, în esenţă acela al plenerismului românesc, în care sînt integrate patru mari momente ale istoriei picturii noastre moderne: Aman, Grigorescu, Andreescu şi Luchian. Întreaga sa pictură din ultimii ani este un joc viu şi voluptos, un dialog explicit, uneori în termeni protocolari, alteori şarjat şi incendiar, cu istoria artei româneşti, în general, şi cu cei patru mari artişti, în particular, pe care Săvescu îi cunoaşte, s-ar putea spune, consubstanţial. Acest joc şi această conversaţie nu sînt, însă, doar modalităţi mimetice de ,,reactualizare", de reanimare veselă cu complicitatea privitorului, ci adevărate reconstrucţii expresive în spaţiul unei angajări polemice pline de admiraţie şi, cîteodată, chiar de fermitate. Lui Aman, de pildă, care este invocat în mai multe registre, Săvescu îi sancţionează încrederea puţin crispată în pictură şi echivalarea, uşor previzibilă, a reprezentării cu obiectul reprezentat, amintindu-i că arta este un teritoriu al convenţiei, o formă de codificare şi un joc al limbajului. Peisagistica lui Grigorescu, de multe ori edulcorată, anacreontică, străbătută de alcooluri slabe care provoacă beţii doar prin efect placebo, este comentată prin tuşe senzuale şi printr-o erupţie de materie care trăieşte prin propria sa realitate şi nu prin proiecţii exterioare, idilice şi convenţionale. Andreescu este dizlocat din melancoliile lui taciturne, din excesiva privire spre pămînt şi adus într-o stare de jubilaţie şi de vitalitate explozivă, iar lui Luchian, comentat în special printr-o suită de flori, i se semnalează proximitatea blîndă a kitschului. Ar mai fi de invocat aici şi un al cincilea partener, anume neofigurativismul spiritualist de tip Prolog, dar acesta este chiar segmentul din care, prin filozofie şi prin sensibilitate, Dinu Săvescu face parte. Spre deosebire, însă, de gestul celor mai mulţi artişti din această zonă, care se iau în serios şi oficiază în artă aproape sacerdotal, Săvescu este un spirit relativist şi ludic, de factură postmodernă. Însă postmodernismul său nu clamează, nici pe departe, disoluţia profesionalismului sub avalanşa dreptului natural şi nediferenţiat la exprimare, ci aduce un elogiu conştiinţei de sine a artistului, generozităţii ca premisă a receptării, dorinţei lui legitime de a comunica şi, în ultimă instanţă, vocaţiei sale ordonatoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara