Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Disperarea clovnului de Ion Simuţ

Romanul Plicul negru a suferit mai multe modificări, care pot alcătui o adevărată istorie semnificativă a unei construcţii narative. În 1986, la prima apariţie, propusă Editurii Cartea românească, textul a fost cenzurat şi a apărut cu numeroase intervenţii. Autorul a beneficiat de o bursă în străinătate şi, exasperat de constrângerile politice din ţară, s-a decis să urmeze calea exilului. După o scurtă perioadă de azil în Germania, în 1987, se stabileşte în Statele Unite ale Americii, devenind mai târziu profesor la Bard College din New York. În 1995 apare varianta americană a romanului, într-o ediţie restaurată şi revăzută de autor, fără a fi reuşit să recupereze dactilograma originară, care s-a pierdut. În 1996, apare ediţia românească, la Editura Fundaţiei Culturale Române, echivalând versiunea transformată în exil. O notă asupra ediţiei lămureşte sensul transfor­mărilor, iniţiat în 1993: "Prelungitul şi complicatul proces de re-facere, uneori chiar şi de parţială rescriere, a consti­tuit nu doar o confruntare cu textul, ci, bineînţeles, şi confruntarea autorului cu sine însuşi, cel din perioada conceperii romanului şi cel al evoluţiei sale ulterioare imprevizibile. Fireşti reduceri sau detalieri au fost ine­vi­tabile, chiar şi suplimentarea unor amănunte sugestive (periodicele scrisori Toma, de pildă). Personajele, trama epică, atmosfera au rămas, însă, esenţial, aceleaşi, chiar dacă romanul s-a restrâns, sustras, acum, şi acelor iniţiale conecţii la un mai amplu ciclu". Explicaţiile sunt lămuri­toare pentru cine cunoaşte creaţia epică a lui Norman Manea şi versiunea iniţială a romanului Plicul negru. Autorul a renunţat la planul narativ al scriitorului Mynheer, personaj în roman, cel care problematizează, cu multe ezitări şi întortocheri, posibilitatea de a spune adevărul şi de a refuza compromisul. Această dimensiune a conştiinţei scriitoriceşti şi morale este suprimată, pentru că în noua ediţie autorul decide să fie mai direct în dezvăluirea realităţilor din perioada comunistă şi chiar în exprimarea unor atitudini de neimaginat în contextul cenzurii, fie ea şi exercitată într-un mod indirect. Autorul reconstituie un mod în care ar fi vrut să scrie. Apar acum, în 1995 (în engleză şi germană), în 1996 (în română, ed. II), în 2003 (ed. III), sintagme ce abia dacă puteau fi gândite în secret, în cea mai deplin asigurată intimitate, înainte de 1990: "societatea noastră multilateral supravegheată" (p. 186, în ediţia din 2007 de la Polirom), "genocidul iernii viitoare" (p. 189), "suspiciunea generalizată" (p. 286, 322, în aceeaşi ediţie) sau menţiuni referitoare la "ultimele glume despre preţiosul Bâlbâit şi despre suverana sa nevastă" (p. 291). Alte asemenea episoade nu aveau cum să figureze într-un manuscris înaintat unei edituri în 1986: "Deschideau televizorul, să-l privească pe Bâlbâit urlând despre fericirea poporu­lui-model şi ameninţând duşmanii poporului-model" (p. 292-293). Sunt, în mod cert, sarcasme adăugate. Versiu­nea iniţială, în varianta tipărită, a mizat pe performanţa criptării sau ermetizării unei atitudini anticomuniste. Autorul însuşi recunoaşte ulterior că a lucrat înainte de 1986 cu "efectele deviatoare ale codificării", care sunt "înceţoşarea, excesul stilistic şi opacitatea". Corin Braga numea această tehnică, foarte răspândită în epocă, "ritualizarea estetică a evaziunii". Situarea e valabilă pentru romanele anterioare ale lui Norman Manea, de la Captivi (1970) sau Atrium (1974) la Cartea fiului (1976) şi Zilele şi jocul (1977). Scriitura din Plicul negru eu aş numi-o mai potrivit ritualizare estetică a subversiunii. Prima strategie e specifică lui Leonid Dimov, lui Dumitru }epeneag, adică oniricilor şi estetizanţi­lor ca Ştefan Bănulescu, a doua cale este adoptată de Augus­tin Buzura şi Octavian Paler. Între primul şi al doilea Norman Manea există diferenţe considerabile. Modifica­rea se produce în sensul politizării şi al criptografierii mesajului subversiv. Ultima ediţie a romanului Plicul negru (Ed. Polirom, 2007) este şi ea revăzută, aducând însă numai modificări de detaliu (caligrafia unor fraze) faţă de cele anterioare. Două metafore dominante organizează imaginarul romanului Plicul negru: noaptea ca sursă a răului, în diversele lui forme (necunoscutul ostil, delaţiunea, moartea, trecutul obscur) şi azilul psihiatric (imagine de coşmar a unei societăţi alienate, bântuită de absurdul kafkian). Noaptea totalitară (fără a fi numită astfel în roman, metafora primeşte atât conotaţii politice, cât şi existenţial psihologice) se asociază cu pierderea raţiunii şi dezechilibrele de comportament. Individualităţile debusolate, persecutate, deformate, se transformă în măşti şi roluri. Aşa se întâmplă cu Anatol Dominic Vancea Voinov, numit Tolea între prieteni sau colegi. A fost profesor la o şcoală dintr-un oraş de provincie, dar a fost exmatriculat din învăţământ pentru pericolul pe care îl reprezenta de a-i corupe sexual şi ideologic pe adolescenţi. Într-un mod destul de ciudat, i se face favoarea de a i se da un post de recepţioner la Hotelul "Tranzit" din Capitală. Extravagant şi infatuat, singuratic şi dezabuzat, Tolea devine un fel de Grobei, cu pretenţii de poliglot şi specialist în istoria antică şi modernă. Epatarea vestimentară şi verbală ţine de un comportament deviant, ce ne dezvăluie treptat un bufon, numit ca atare în textul narativ. Însă clovnul, actorul, măscăriciul, Aghiuţă, fanfaronul (cum mai este numit) are o identitate ascunsă, pe care ciudăţeniile sale de atitudine nesociabilă le maschează bine. Bănuim de la început tristeţea bufonului, care amână de-a lungul romanului, desfăşurat în primăvara anului 1980, să deschidă un misterios plic sosit din Argentina, aducând, probabil, vestea morţii fratelui său, exilat acolo cu multă vreme în urmă. Se deschide o fantă spre trecut, prin care avem acces la traumele copilăriei şi ale adolescenţei lui Tolea. Un accident cu bicicleta se poate afla la originea unei afecţiuni fizice ale cărei consecinţe se accentuează în dereglări stranii. Dar cel mai important, din punct de vedere psihic, este episodul morţii tatălui, filosoful evreu Marcu Vancea, care s-a făcut negustor de vinuri pentru a se putea apăra şi susţine economic. În 1940, când Tolea avea 12-13 ani, tatăl său a primit o scrisoare de ameninţare, probabil din partea unui legionar, scrisoare pe care exista o reprezentare tricefală, preluată inexplicabil din tradiţia egipteană şi înrudită cu tripla ipostază a vârstelor unui bărbat într-un tablou de Tizian, Alegoria prudenţei: "leul în mijloc: prezentul feroce, dominator. În dreapta, câinele slugarnic: rânjetul ipocrit al viitorului, care vrea să fie pe placul tuturor, benevolente, benedictus. În stânga, lupul: trecutul devorat, devorator" (p. 352). Se concentrează aici simbolismul cultural al romanului, organizat în jurul memoriei. Tatăl s-a sinucis atunci sau a fost ucis, lucrurile au rămas neclare. Vinovatul pare să fie un anume Octavian Cuşa, devenit între timp ziarist fotograf, pe care Tolea îl caută zadarnic, deşi îi dă de urmă, printr-o asociaţie a surdo-muţilor. Investigaţiile îl transformă pe Tolea într-un adevărat detectiv. Din familia sa a rămas singur în ţară, să-şi îngrijească mama, sfârşită şi ea nu se ştie cum. Fratele Mircea Claudiu a fugit în Argentina, iar surorii Sonia i-a pierdut urma, undeva în Germania. Se pare că Octavian Cuşa pentru ea, pentru Sonia, l-ar fi ameninţat sau poate chiar omorât pe Marcu Vancea, întrucât nu a fost de acord cu dragostea lor. Prezentul lui Tolea e copleşit de monştrii trecutului, născuţi din aceste enigme, iar echilibrul său psihic va ceda. Bufonul Tolea (p. 213, 216) va ajunge la psihiatru, la doctorul Marga, care fusese prietenul fratelui său Mircea Claudiu. Epicul, mai întortocheat decât l-aş putea rezuma, se dezvoltă pe aceste direcţii, centrat însă pe conştiinţa neguroasă, traumatizată, a lui Tolea. Zguduirile psihice au ca repere zguduirile geologice ale Bucureştiului, în bombardamentul din timpul războiului şi în cutremurul din 1977. Tolea se zbate arghezian între aceşti doi poli, ca între două nopţi (p. 357). Imaginarul romanului lui Norman Manea e puternic marcat de reprezentările malefice nocturne, reiterate periodic şi orchestrate subtil poetic pentru a releva frământările lui Tolea între antipozi: "Venise ora lupului, ora gri a agresiunii iminente. Noaptea avansa din toate părţile, cu nevăzuta ei armată de leproşi. Curând, avea să simtă frisonul epileptic, încercuit, fără scăpare. Zidurile aveau să geamă iarăşi, dementizate, zgâlţâindu-se sub săgeţile cerului otrăvit, acoperişul va dansa, din nou, trepidând sub bombardamentul nocturn, ferestrele vor zăngăni, turmentate de teroare" (p. 220). Aceea era noaptea înfricoşătoare a anului 1940, un trecut scurt-circuitat de prezentul imediat, de "trauma telurică, cutremurul, ca în urmă cu trei ani, în noaptea aceea limpede de primăvară când, dintr-odată, crusta a început brusc să crape şi să arunce în aer povara pestilenţială a mocirlei" (p. 221). Delirul primăverii, frisonul care descompune bacovian conştiinţele, dar nu descătuşează energiile benefice, îl afectează profund pe Tolea, trăind un prezent umilitor (cozi, lipsuri, suspiciuni, turnătorii etc.). Salvarea lui temporară e într-o clovnerie eretică, simulare a libertăţii şi a detaşării de regimul comunist. Bufonul arborează nepăsarea, dar numai el ştie că sub o asemenea mască se ascunde "codificata noastră biografie burlescă" (p. 286). Provincialul rebel, farsorul, frivolul iritant "se parodiază pe sine" (p. 247), până ce acest eşafodaj derutant se ruinează. Asistăm la proliferarea măştilor şi a înlocuitorilor, ca un semn al falsităţii generalizate: "Toţi purtăm măşti, toţi suntem înlocuitori" (p. 273), constată dezgustat şi obosit Tolea. Norman Manea lucrează în filigran picturalitatea acestui coşmar străbătut de un bufon (ca într-un tablou oniric), prefăcându-l într-un peisaj psihologic, politic şi social în care amalgamează urme sau amprente ale imaginarului din Kafka (alienarea şi absurdul existenţei), Sábato (asociaţia surdo-muţilor e o alegorie transparentă a societăţii totalitare, ca şi organizaţia orbilor din romanul scriitorului argentinian), Bacovia (nervii de primăvară, abandonul în deriziune), Caragiale (parodia scrisorii pierdute şi a făcliilor de Paşti). Disperarea ascunsă a bufonului ne semnalează discret marea farsă a dictaturii comuniste. Romanul Plicul negru e cartea care l-a determinat pe Norman Manea să se elibereze de regimul comunist din România. Efortul artistic de sublimare a temei dictaturii echivalează cu un ritual de exorcizare. Internaţionalizarea disidenţei sale i-a atras admiraţia şi solidaritatea unor mari scriitori germani, evrei, americani, italieni etc. Despărţirea lui Norman Manea de regimul comunist din România nu a însemnat şi despărţirea scriitorului de cultura română.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara