Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Divagări (in)utile: Mai bun decât tăcerea de Irina Petraş


Taci de nu poţi spune ceva mai bun decât tăcerea... O „vorbă" care mă obsedează de o bucată de vreme ca un refren muzical sâcâitor. O spun soptit de câte ori (rar!) îmi alunecă telecomanda pe vreo emisiune de stiri, pe vreun talk-show.

Dar, recunosc, nici revistele literare nu mi-o scot cu totul din minte. Non-evenimente şi non-ştiri se bulucesc asupră-ţi, într-o gureşenie de „strânsură şi năvală", de îndată ce scoţi capul din liniştea ungherului umbratic (umbratilis vita) de cititor. Seinfeld zice, la un moment dat, că nenumăratele instrumente de comunicare cu care ne înconjurăm azi arată clar că nu avem nimic de spus, iar acesta e un lucru ce trebuie spus, fără întârziere, tuturor! Se vorbeşte mult şi degeaba („ca şi când te duci şi n-aduci", zicea bunica) despre lucruri care încetează să existe/să facă sens în clipa imediat următoare aşternerii tăcerii asupra lor. Evenimentul, ca să-şi merite numele, trebuie să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Să aibă urmări. Multe „evenimente", inclusiv culturale, se înscriu firesc în cotidian şi nici nu-şi doresc ori n-ar trebui să-şi dorească altceva. Căci e necesar un fundal, un zumzet cultural cotidian, persistent, pe care să se proiecteze, atunci când se ivesc, Evenimentele. O întâmplare culturală lansată anume cu surle şi trâmbiţe poate părea, o vreme, eveniment, dar în durata ceva mai lungă a istoriei nu păcăleşte pe nimeni.

Când, într-o duminică seara, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu vorbeau în deschiderea emisiunii lor despre ce se întâmplase în ţară cât au fost ei plecaţi, până n-au spus limpede despre ce e vorba, am rămas în ruşinată perplexitate: nu ştiam să se fi întâmplat ceva important în ultimele zile!? Şi, e adevărat, nici nu se întâmplase... O întâmplare cu mai mult tâlc fusese, cu o săptămână în urmă, retezarea fără fasoane a dialogului lor doar fiindcă erau aşteptaţi Galacticii.

Urmăresc media (locul în care se fac şi se desfac „evenimentele") puţin şi pe sărite. Nu ne potrivim. Periodicele (şi literare) risipesc din spaţiul lor de enunţare pentru polemici subţiratice şi vorbe goale. Demolările/demascările la modă nu mă câştigă de partea lor, nici sanctificările. Nu accidentele şi incidentele, fie şi spectaculoase, mă atrag, ci numitorul comun al evenimentelor, substanţa durabilă şi, eventual, pipăibilă. Urma! Aş propune, dacă mi-ar sta în putere, o cură de tăcere. Ba, ca să fiu până la capăt antipatică, aş suspenda - o vreme - toate revistele şi aş promite subvenţii serioase celor care, revenind, vor şti să spună lucruri mai bune decât tăcerea din care tocmai au ieşit.

Mi-e greu să găsesc argumente pentru a fi de acord până la capăt că „orice dezbatere, oricât de violentă şi unfair ar fi, oricât de ad personam sau, dimpotrivă, de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur (s.m.) la ceva", fiindcă „se «comunizează» conţinuturi, resentimente, reacţii, idei, argumente, violenţe verbale". iar asta e ca o „şedinţă de terapie colectivă în care nici unul nu conduce, toţi suntem pe canapeaua psihanalistului şi polemizăm..." (Patapievici, într-un interviu din Dilema, 2002). Pe canapeaua cu pricina e o îmbulzeală vecină cu sufocarea, haosul e la el acasă, „Şi orologiile bat - / Dar nimeni mai nu le ascultă / De vorbă multă, lume multă". Polemicile sunt, de aceea, tolănite, trândave, cu o doză de langoare/lingoare care le face inuti(lizabil)e. Oţărârea e pe loc. Ea se afundă, se împotmoleşte, bălteşte.

Există o disciplină a spunerii fără de care societatea devine irespirabilă şi de nelocuit. Libertatea cuvântului, vorba lui Mark Twain, se cuvine dublată de înţelepciunea de a o folosi cu rezerve. Nu tot ce-ţi trece prin cap trebuie să devină, de îndată, rostire cu voce tare. Între oameni sunt mereu lucruri care se tac- din delicateţe, din bun simţ, din discreţia

elementară a convieţuirii, din respect pentru privacy. Nu sunt de partea celor care, de pildă, punând între paranteze opera, aleg să scotocească febril şi neruşinat în biografia intimă a unui scriitor. Între cei care se înţeleg şi se respectă se pot instala momente prelungi de tăcere, comuniunea înseamnă şi acest confort-al-tăcerii-împreună care lasă timp gândului să se aşeze.

În zona harţei-de-dragul-harţei, avem o bogată şi inepuizabilă tradiţie. Orice subiect e numai bun pentru o lungă, nervos-zburdalnică, picant-pestriţă „bătaie cu vorbe la şosea". Se ştie de la început că nu se va isprăvi nimic, căci nu e treabă, ci aflare în treabă. Totul se va încheia brusc, cum a şi început, ca un foc de paie. Nu are un sfârşit, o încheiere, o concluzie. Nici măcar o morală. Nu se schimbă şi nici nu se scutură nimic. Decât, cel mult, monotonia lenoasă a zilei. Vorbăria e înlocuitor perfect şi comod al faptei şi înfăptuirii. Nu e de mirare că a ajuns o modă şi a intrat în cotidianitate: vezi „polemica zilei"! Fiecare ins „îşi dă cu părerea", îmbătat de propriile dezlănţuiri de cuvinte. Orice mişcare a celuilalt e întoarsă pe toate feţele, cântărită, suspectată de motive perverse. Cu ţâfnă şi ifose, fapta e făcută harcea-parcea. Şi de-ar fi să fie lăudabilă, bălăcăreala e mai tare.

Nu poţi fi convins decât de cel pe care îl asculţi, iar la noi dialogul se poartă între surzi. Sau asurziţi. Bătăliile se extenuează de la sine după o bucată de vreme, perioada de înjumătăţire a gravităţii lor e din ce în ce mai scurtă, resemnarea le ia locul. Toate subiectele par la fel de (ne)importante, totul seamănă a mic scandal de mahala. A bârfă. A „molie din dantelă", cum numea G. Călinescu elephantiasisul epic din locurile în care nu se întâmplă nimic. Un loc în care nu se întâmplă nimic pare societatea românească de azi, lucru cu atât mai straniu cu cât schimbările sunt multe şi colorate. Poate nu şi destul de adânci. Asemeni plantelor care, în condiţii de imponderabilitate, nu mai ştiu să prindă rădăcini. Le lipseşte gravitatea! Temele/subiectele se sparg zgomotos, ca artificiile, îţi iau ochii şi te asurzesc câteva clipe, apoi nu mai rămâne nimic din ele. Îşi pierd cumva realitatea, par ivite anume din senin numai şi numai pentru a deveni nutreţ mediatic şi a cădea apoi în simpla, joasa anecdotă.

Nu chiar hodoronc-tronc, o lectură de sărbători: David Lodge, Mort de surd (de fapt, „condamnat la surzenie", „pedepsit cu surzenia"). Am râs cu lacrimi de detaliile vieţii (mele) de ins hipoacuzic, dependent de o proteză auditivă care ţiuie când ţi-e lumea mai dragă, detalii prinse afin şi cu umor de unul care ia uşor handicapul şi nu se prea sinchiseşte de ceea ce pierde din spusele celorlalţi. Ştiu, asemeni lui Camil Petrescu, cât de marginalizat poţi fi („aici, unde totul se aranjează «în şoaptă», eu rămân veşnic absent"), dar îi gust dizabilităţii (termen conform politicii corecte, făţărniciei sale terminologice) şi partea comică. Nimeni nu râde de un orb, însă surdul, care „nu aude, dar le potriveşte", interpretând în gol şi a cappella spuse şi ne-spuse, poate fi oricând subiect de glume şi ironii. Condamnarea la surzenie îi acordă, însă, şansa şi scuza de a înlocui cu tăceri cu tâlc hărmălaia din jur.