Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Diviziunea statală a muncii de Cosmin Ciotloş

Ar fi nedrept pentru ambele părţi să afirmăm că, în ceea ce priveşte necesara recuperare literară a regimului comunist, scriitorii basarabeni s-au mişcat ceva mai bine decât cei din dreapta Prutului. Buna orientare tematică s-a produs mai degrabă simultan - sau oricum concordant, prin paşi succesivi - în România şi în Moldova, cu egale întârzieri şi cu asemănătoare perioade de rătăcire. Succesul lui Vasile Ernu, de pildă, e - orice s-ar spune - altceva decât o binevenită mănuşă aruncată inspiratelor tatonări româneşti postrevoluţionare (de la Cartea roz a comunismului până la istoriile personale ale cvartetului Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir sau romanele amprentate sociologic ale lui Dan Lungu). Ne place sau nu ne place, vorbim despre cazuri, contexte, experienţe, mize şi - în fond - state radical diferite. Remarcabile, de bună seamă, cărţi cum ar fi Născut în URSS nu îi absolvă pe prozatorii noştri de misiunea lor, subînţeleasă în ultimii optsprezece ani. Misiune pe care, evident, o pot accepta, o pot refuza, dar nicidecum delega. Sau pasá, nonşalant, mai departe.
Am făcut toată această buclă preliminară pentru a feri recentul roman al lui Iulian Ciocan - Înainte să moară Brejnev - de o eventuală lectură prea politic-empatică. De o ipotetică retroversiune grăbită - exagerez, desigur - care l-ar putea preschimba într-o autohtonă, inconştientă, priveghere ceauşistă sau dejistă. Cu atât mai mult cu cât în corpul cărţii, în povestea ei secţionată nuvelistic, Brejnev însuşi e prezent parcă doar - iertaţi-mi discretul cinism - ca să moară. El nu este propriu vorbind un personaj, ci o atmosferă, un mod de existenţă, o formă subtilă de legitimare. Dispariţia lui fizică are tocmai darul de a clătina un mit infantil şi nimic mai mult. Ceea ce contează, ceea ce rămâne e aerul fetid al cartierelor sovietice, plin de vorbe întortocheate şi de viziuni culpabilizante.
O dată parcurs, romanul lui Iulian Ciocan îşi pretinde, fără alte amânări, relectura. Relectura în sens invers, adaug numaidecât. De ce o asemenea condiţionare? Fireşte, ultimele două capitole răspund exact şi condensat tuturor nedumeririlor ivite până acolo. Numai că, deşi locul acestor secvenţe putea fi, practic, oricare (de vreme ce penultima e o motivaţie foarte personală a scrierii acestei cărţi, iar cea din urmă conţine chiar episodul funeraliilor liderului sovietic), plasarea lor la mantinelă este, cred, cea mai nimerită opţiune. Ea creează o formă interesantă de suspans teoretic, o confuzie emoţională cumva mutantă, dotată cu două inimi şi - aşa cum se cuvine - cu două creiere.
Iată, bunăoară, vocea naratorului nu doar omniscient, ci şi perfect conştient, apropiindu-se periculos de mult de un timbru auctorial, de o apărare lucidă, întemeiată pe principii critice de bun simţ: "Ei bine, ar putea să mi se spună, pe bună dreptate, că romanele lui Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Ludmila Uliţkaia şi ale altor prozatori postsovietici cunoscuţi descriu cu lux de amănunte viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică. E adevărat, atâta doar că nu există un singur cotidian sovietic, acelaşi pentru un rus, un moldovean şi un tungus, pentru centru şi periferie, pentru toate păturile sociale. Prozatorii sus-pomeniţi scriu, cum e şi firesc, despre cotidianul pe care îl cunosc ei, despre drama lor. Ei nu văd şi nici nu pot să vadă cotidianul sovietic cu ochii unui uzbec, să simtă ceea ce a simţit un individ de la periferia latină a Imperiului"(din capitolul al nouălea, O precizare).
Şi iată şi încheierea oarecum amortizată a cărţii, venită o dată cu expirarea timpului regulamentar anunţat în titlu. Din nou naratorul îşi asumă un statut puţin mai amplu decât îi permit teoriile didactice: "Peste trei zile, toate s-au precipitat, timpul a ieşit brusc din hibernare. Toate ziarele anunţau moartea subită a tovarăşului Leonid Ilici Brejnev, toate posturile de radio difuzau muzică deprimantă, la şcoală învăţătorii îşi exprimau doliul prin îmbrăcăminte neagră, discursuri patetice şi apostrofări ale elevilor nu prea trişti. Mama se dusese la grădiniţă îmbrăcată în haine albe, cu gura strident rujată, provocându-le un şoc directoarei şi reprezentantului Ministerului Educaţiei. Iulian retrăia scena groaznică a coborârii coşciugului greu în mormânt, gândindu-se că războiul nimicitor poate începe din clipă în clipă" (din capitolul al zecelea, Spidola).
Dacă în primele opt secvenţe ale sale Înainte să moară Brejnev îşi conţinea poveştile imbricate, cu veterani sovietici decoraţi până-n călcâie (Polikarp Feofanovici), cu învăţătoare planturoase (Veronica Lapteacru), cu muncitori epuizaţi de serviciu şi de alcool (Vladimir Vladimirovici), cu puşti înregimentaţi şi totuşi niciodată încătuşaţi (Iulian şi Satarovici), cu destinse poezii patriotice şi pătrunzătoare înjurături ruseşti, cu ţărani surprinşi de extinderile urbane şi de luxurianţa mizeră a apartamentelor, cele două finaluri îi schimbă meşteşugit încărcătura. Romanul unei perioade devine, adică, romanul plus intenţia însăşi a acestui roman, apoi conglomeratul îşi adaugă, elegant, o scufie politică titulară. El poartă deja un nume pe care îl respectă până la capăt şi căruia îi rămâne, măcar la urmă, fidel.
Evoluţia aceasta în trepte se poate sesiza, de altminteri, şi urmărind intercalările livreşti din text: frânturi de poeme glorificante sau de discursuri literare encomiastice la început versus un calup cam de aceeaşi factură - semnat însă de Leonid Ilici Brejnev - în Spidola. După o listă de "scriitori ai poporului" expediaţi prin notarea iniţialelor, apariţia unui "părinte" al aceluiaşi popor începe, parcă, să dea de gândit. Şi să demonstreze, în acelaşi timp, compoziţia binară şi suprastratificată a romanului.
Pe de altă parte, deşi destul de aseptic, livrescul de antologie dăunează întrucâtva naturaleţii realiste puse în pagini de Iulian Ciocan. Întregul farmec imund, vascularizat abundent în poveşti, capătă o contrapondere niţel rigidă, ostentativă şi repetitivă prin toate citatele propagandistice selectate şi expuse din loc în loc. Le recunoaşteţi? Vi le amintiţi de undeva? "Lozinca partidului despre lichidarea deosebirilor dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, o vedem în realitatea vieţii noi. Secole întregi, partidele burgheze, care vânau voturile ţăranilor la alegeri, numeau ţărănimea opincă-talpă a ţării. Marea primenire adusă de razele lui Octombrie a şters din amintirea ţărănimii această denumire demagocică şi ruşinoasă. Odată cu dispariţia opincii, au dispărut neştiinţa de carte, înapoierea şi mizeria." (pag. 76)
E drept că ele îşi au doza proprie de inedit, fie şi din faptul că provin - cum ziceam - dintr-un alt spaţiu geografic şi cultural. Dar e la fel de adevărat că limbajul de lemn nu e capabil de prea mari inovaţii nici măcar atunci când distanţele sunt, în spaţiu, mari. Să nu uităm totuşi că avem în vedere un idiom de largă circulaţie zonală. Într-o ierarhie a reproşurilor pe care am să le fac romanului Înainte să moară Brejnev, acesta ar fi, cu siguranţă, cel mai categoric. Restul sunt - recunosc - negociabile, aşa cum e şi indicat să se întâmple în cazurile unor asemenea cărţi-document, individuale şi niţel jucate, inteligente şi cât se poate de cursive.
"Mi se pare foarte mult pentru un început", conchide, în prefaţă, Andrei Bodiu. Îi dau dreptate, nu însă fără o uşoară scădere de ton. Ca şi calculele matematice, verdictele se pot rotunji prin lipsă. Ceea ce nu le împuţinează cu nimic onestitatea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara