Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Documente de epocă de Cosmin Ciotloş


Cartea lui Z. Ornea despre anii treizeci nu e mai puţin o carte despre anii nouăzeci, când a fost, în sfârşit, scrisă şi publicată. Ce frapează în paginile ei la această a treia ediţie e mai ales numărul de trimiteri la actualitatea imediată a redactării. Nu o dată Ornea pomeneşte în treacăt, ca o continuare periculoasă a intensităţii doctrinare dintre războaie, germenii de maniheism ideologic care au scindat societatea românească imediat după revoluţie. Una din marotele difuze ale puterii de atunci era, să ne amintim, legionarismul. Orice act de opoziţie publică făţişă era suspectat de a fi fost pus la cale de o organizaţie ocultă de extremă dreaptă. Într-un rând, e adus în discuţie, chiar dacă fără a fi numit, săptămânalul România Mare. Relaţionarea nu e, deci, numai una implicită. Dintre multele exemple, aleg unul, întins, e drept, dar semnificativ:

"Degeaba, de atunci încoace, strădania legionarilor din exil (început prin fuga lor ajutată, de după rebeliune, în Germania) de a mai salva ceva din rosturile şi idealurile Legiunii. Ea a continuat să existe - mai există şi azi -, în ireconciliabile dispute între simişti şi gârneţişti. Speranţa, ca să parafrazez titlul cărţii lui Palaghiţă, în reînvierea României, prin Garda de Fier, e o biată iluzie, nutrită de nostalgici cărora li s-a oprit ceasul. Nu altul este destinul nostalgiei grupărilor legionare înfiinţate în România postdecembristă. Mişcarea legionară este un fenomen politico-ideologic interbelic şi rostul lui a fost definitiv fixat în lunile dintre septembrie 1940 - ianuarie 1941. O reînviere nu e necesară şi nici, istoriceşte, posibilă. Situaţia internă şi internaţională s-a modificat radical. Ascensiunea mişcării legionare în anii treizeci fără existenţa, cu forţa ştiută, a Germaniei şi a Italiei, nu s-ar fi produs. Azi, astfel de ţări cu ideologii totalitare nu mai există în Europa. Integrarea ţării noastre în structurile europene presupune democraţie şi nu totalitarism. Neîndoielnic, pe fondul tensiunilor sociale determinate de tranziţia spre economia de piaţă şi a lipsei de speranţă a tinerilor, se va înregistra apariţia unor grupări extremiste (de dreapta sau de stânga). Viitorul nu e însă al lor." (pag. 406)

Asta la finele unui capitol median din carte dedicat integral, s-ar zice, unor chestiuni stricte de istorie documentară. Intertitlurile paragrafelor sunt, prin ele însele, grăitoare. Unul se referă la protestele stradale din august 1940. Altul, la ascensiunea politică a lui Ion Antonescu. Altul la recuzarea partidelor istorice din noua formulă guvernamentală. Altul, la abdicarea silită a regelui Carol al II-lea. Altul, la conflictul apărut în cadrul mişcării între Horia Sima şi tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, animat, acesta din urmă, de un spirit dinastic invers. Altul, la sporirea exponenţială a membrilor Legiunii prin cooptarea multor rătăciţi puşi pe căpătuială. Altul despre solemnităţile reînhumării Căpitanului. Altul despre asasinatele revanşarde de la Jilava. (E curios că Z. Ornea le ordonează astfel, deşi el însuşi demonstrează că, în ciuda propagandei, represaliile au avut loc cu o zi înaintea ceremoniei. Probabil inversarea din cuprins se datorează priorităţii fireşti a tensiunilor ideologice asupra cronologiei uscate.) Şi aşa mai departe, în linie dreaptă.

În aceste condiţii, echilibrul analitic al cărţii lui Z. Ornea e, o dată mai mult, meritoriu. Independent de context, cercetătorul e imun la ideologii. Valenţa aceasta decurge direct din faptul că le cunoaşte ca nimeni altul. Anii treizeci. Extrema dreaptă românească e departe de a susţine o pledoarie şi tot atât de departe de a insinua un rechizitoriu. Aşa încât studiul acesta beneficiază nu numai de o bună situare ştiinţifică, dar şi de o corectă poziţionare politică. După atâta timp (prima ediţie a cărţii e din 1995), în care destule s-au datat definitiv, discursul lui Z. Ornea rămâne încă perfect respirabil. Oare câţi dintre intelectualii români ai ultimei decade din secolul trecut (îi includ aici şi pe autoproclamaţii apolitici) au reuşit să-şi păstreze atât de curat simţul nuanţelor ?

Probabil cea mai discutabilă dintre tezele acestui volum e cea pe care aş numi-o a preludiului zecimal. Z. Ornea e convins că tot ce s-a întâmplat în anii treizeci a fost, într-un fel sau altul, conştient sau inconştient, pregătit în intervalul temporal al anilor douăzeci. "Din orice perspectivă am contempla tabloul perioadei interbelice, avem de constatat că greutatea apasă pe acest al treilea deceniu (care a durat în fapt doisprezece ani, pentru că începe în noiembrie 1918 şi sfârşeşte în 1930). În deceniul următor s-au precizat intenţionalităţi evidenţiate mai înainte, s-au modificat accentele. Dar harta a rămas, în datele ei caracteristice, aceea fixată de răsturnările din deceniul al treilea", scrie el la un moment dat. E, desigur, o mostră de gândire speculativă aplicată în marginea istoriei ideilor. (În prefaţă, Nicolae Manolescu ridică, în dreptul acestui paragraf, un mare semn de întrebare.) Numai că, spuneam, subiectul cărţii lui Z. Ornea are un pandant peste timp, în conjunctura scrierii ei. Dacă aplicată pe anii treizeci, teoria e imperfectă, anii nouăzeci (celălalt cap de pod, implicit, al studiului) o găsesc radical îmbunătăţită prin apelul la un argument aproape personal, de găsit în chiar prima pagină a Preliminariilor. Temeiurile raţionamentului sunt confesive:

"Cartea aceasta voisem să o scriu în 1980. Adică imediat după încheierea celei (apărută în 1980) pe care o intitulasem Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea. Din păcate, această carte nu putea fi - şi nici nu trebuia - publicată. Nu putea fi publicată pentru că era imposibilă comentarea, cum se cuvine, a ideii de totalitarism şi partid unic, de democraţie parlamentară, idei-forţă patrimoniale deopotrivă pentru extrema dreaptă ca şi cea stângă. Şi nu trebuia publicată pentru că dezvăluia credo-ul politic şi ideologic al celor ce, în anii treizeci, erau personalităţile proeminente ale noii generaţii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi alţii.) Era inoportună fiindcă ar fi constituit argumente pentru interdicţia publicării operei lor (oricum, mereu supusă unui statut incert de toleranţă accidentată.) Şi socoteam, ca atâţia alţi intelectuali, că opera acestor personalităţi trebuie, negreşit, publicată. Astfel încât am amânat scrierea acestei cărţi pentru vremi aşezate sub o zodie mai fastă, care să îngăduie elaborarea unei cărţi oneste." (pag. 23)

Zece ani trec între intenţie şi posibilitatea de punere în practică a acesteia. Exact acei zece ani pe care, în virtutea unei mantici filologice, Z. Ornea îi invocă. Puţin mecanicistă în raport cu naturaleţea sfidătoare a istoriei, intuiţia lui nu e, totuşi, greşită. Şi aş spune că funcţionează mai exact în trecutul imediat decât în acela documentar, dacă n-aş citi, în capitolul final, Ideologiile totalitare şi literatura, câteva remarcabile apropieri tranşante între comandamentele estetice (vorba vine) legionare şi realismul socialist care le va urma, nu peste mult. E ştiut, orice încercare de circumscriere ideologică a mişcărilor de extremă dreaptă de la noi e peste măsură de dificilă. (Z. Ornea constată cu mâna lui acest inconvenient.) Definite prin extaz continuu, acestea sunt lipsite de o minimă coerenţă programatică. Doctrina însăşi se încheagă tatonant, mai degrabă din reacţii spontane decât din legităţi. Legionarismul e liric, scria (cu umor involuntar) unul din apologeţii mişcării. Pe cale de consecinţă, formarea sufletelor în spirit gardist reprezintă un act artistic în sine:

"De vreme ce legionarismul era considerat, el însuşi, făuritor de artă, gazetari fără duh ajungeau să creadă că militanţii de frunte ai mişcării de ar fi avut vreme puteau crea, negreşit, chiar romane. (În anii cincizeci, o activistă comunistă care diriguia, la Comitetul Central, un departament cultural, declarase şi ea: ŤDacă aş avea timp liber, v-aş arăta eu ce romane avem nevoie , scriind eu unul.ť) Harul sau numai talentul nu mai prezentau, se vede, interes. Totul se reducea, exclusiv, la timp şi la voinţă." (pag. 498)

Cât de atent e Z. Ornea cu tentele caracterologice, se vede atunci când tratează personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu în două capitole distincte. Întâi în sensul rigorii biografice, apoi în acela al emfazei mitografice. Separaţia e cât se poate de eficientă. Cele câteva episoade răzleţe sintetizate începând cu pag. 337 (inclusiv focul de armă tras în 1923) nu justifică, luate în litera lor, charisma pentru care atâţia dintre apropiaţii săi depun, la pag. 439, mărturie. E la mijloc un spectaculos şi vital discernământ al lecturii.

Pe care nu ştiu, chiar nu ştiu, câţi l-au învăţat la timpul potrivit.