Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Doina de jale şi maneaua de criză de Ioan Holban


Azi, turcii sînt un popor simpatic şi hîtru, cu fesurile, turbanele şi narghileaua lor. N-au fost astfel, totdeauna, e adevărat; cînd i-a adus în Europa emirul Osman de prin stepele Asiei, în urmă cu vreo şapte sute de ani, erau destul de încruntaţi, cam sîngeroşi şi puşi pe jefuit necredincioşii creştini de prin partea locului, ba, mai mult, unul dintre mai-marii lor voia să dea calului ovăz tocmai din "pristolul de la Roma", cum zice Mihai Eminescu, un poet ghiaur într-o scrisoare a sa. Acum, după ce visele de mărire s-au năruit şi la Roma n-au mai ajuns pentru că un oarecare Ştefan cel Mare, poreclit "Atletul creştinătăţii", se spune că i-a oprit din drum, s-au făcut oameni plini de blîndeţe, buni negustori, cu "baştani" care cumpără, de la noi, fotbalişti şi fete frumoase, oferindu-ne, în schimb, tot felul de lucruri dulci şi mizilicuri: halva, baclava, sarailie, iaurt, salam, ghiuden - n-am mai fi gustat nimic giuguc dacă osmanlîii ar fi rămas să-i firitisească doar pe urmaşii lui Gingis Han, prin iurtele mongole. Paşalîc n-au putut în ţările române, dar ne-au lăsat, în contrapartidă, cu se zice astăzi, o raiŕ de cuvinte; unele gingaşe (satîr, hanger, iatagan, ghiulea, darabană), altele, numind meserii vechi şi noi (hangiu, gelep, geambaş, salahor, giuvaergiu, dulgher); ne-au invitat la bairam, ne sfătuiesc să ne grăbim încet (iavaş-iavaş, bre, că doar nu dau turcii) şi ne-au făcut designul caselor, hainelor şi accesoriilor (cearşaf, catifea, dulap, ciorap, geam, raft, canat, iatac, geantă, colan); au plantat salcîmi înaintea lui Mihai Tatulici, au frecat şi au ars mangalul, ne-au pus beizadele pe cap, să ne sictirească ieri din fuga cailor, azi, din şuierul discret al limuzinelor.

Dar cuvîntul cel mai de preţ şi mai rezistent la toate schimbările a fost maneŕ (alături, desigur, de "bacşîş" sau "bacşiş", după cum vorbim, în Moldova sau Muntenia); au venit cu el, se spune, în urmă cu vreo trei sute de ani, turciţii din Fanar, care s-au speriat foarte de "comorile folclorului nostru", servite la bairamurile din Beilicul Iaşilor ori Bucureştilor. Pe aici se cîntau doine şi balade, de către nişte ţărani de prin mahalale, numiţi lăutari, cu cimpoaie, fluiere, viori, cobze şi ţambal; unele, cele de jale şi de dragoste, mai treacă-meargă, dar fioroasele balade de haiducie şi de ocnă nu le spuneau nimic de bine fanarioţilor puşi pe fumărit şi cu satîrul firmanului deasupra capului. Atunci, au bătut din palme şi au chemat pe manelişti, lăutarii lor de la Bosfor, iar aceştia au adus tot felul de ţitere să le cînte de dorul cadînelor şi semilunii lăsate la vatră, la Istanbul. O jale mare a cuprins spaţiul mioritic; lăutarii şi ciobanii băştinaşi cîntau/ ziceau prin păduri, prin munţi şi văi, "Mioriţa", "Meşterul Manole", "Baba Novac", "Miu haiducul", tot felul de doine şi balade, folosind, mai ales, buciumul, să se audă jalea românului, în vreme ce, în cele două capitale, la curţile domnilor fanarioţi, maneaua suna cu jale, cîntînd toată suferinţa exilaţilor din Fanar între galbenii, holdele, sarea şi fetele localnicilor.

Spre beneficiul istoricilor şi sociologilor, să spunem că atunci a fost primul moment, decisiv, al confruntării dintre specificul naţional şi fenomenul globalizării; a cîştigat, fireşte, globalizarea, atunci ca şi acum. Şi iată de ce. Mai întîi, doina şi balada erau cîntece vechi, prăfuite, expirate, "bătrîneşti", cum li se mai spunea; mai mult, tot felul de oameni se certau aman-aman pe originile cuvîntului doină: Cantemir zicea că e numele unui zeu războinic dac, I. Malinescu îl deria din Danubius şi Diana, I. Heliade-Rădulescu îl credea venind din Diana plus "oda", A. T. Laurian şi I. C. Massim o ţineau langa cu latina (din verbul "doleo" care înseamnă "a durea"), Cihac o dădea pe sîrbescul "dvoiniţa" ("fluier dublu"), iar un istoric şi lingvist improvizat dinspre zilele noastre a avut revelaţia unui tîrg între ciobani, purtat prin strigăte de pe vîrful unui munte pe altul ("dai oi, uăi?", întreba unul; "dau oi, uăi", confirma altul: şi uite aşa s-a născut doina-doina, cîntec dulce, cînd te-aud, nu m-aş mai duce). La toate acestea a mai contribuit şi poezia din cîntecele bătrîneşti, greu de priceput, cam încifrată, iar omul la necaz sau la bairam numai de eseuri şi hermeneutică n-are timp; cum să înţelegi lesne şi, mai ales, să-ţi meargă la sufletul chinuit de dragoste pentru cadîna din seraiul de la Istanbul, cînd lăutarii şi ciobanii spun: "L-am cătat şi l-am aflat,/ în mijlocul codrului,/ La Curţile Dorului,/ Unde stau porţile-nchise,/ Porţile le-am descuiat,/ Pe bădiţa mi l-am luat", şi: "M-am aflat dat gîndului/ La Curţile Dorului,/ Unde-s porţile deschise,/ Mîndrele pe table scrise"? Sau cînd vor să facă filosofie, definind omul în acest fel: "Trupul din lut,/ Oasele din piatră,/ Ochii din mare,/ Frumuseţile din soare,/ Dragostele din vînt"?

Cu atîtea pietre legate de picioruşele firave ale cîntecului nostru popular nu e de mirare că maneaua globalizantă a cîştigat partida şi s-a umplut de glorie, în vremea fanarioţilor şi în zilele noastre, cînd a revenit, viguroasă, cîntată mai ales la nunţi, botezuri, înmormîntări, radio şi televiziune, discoteci şi hore (adică, manele) în sat: maneliştii de azi au preluat de la vechii "doinitori" ("doinaşi"?) cîteva instrumente cu coarde, la care au adăugat "clapele" (acordeon şi orgă), păstrînd, însă, de la vechii manelişti versurile simple şi adînci, fără amarnicele contorsionări stilistice de la Curtea Dorului: cîntecele "bătrîneşti" s-au retras prin te miri care unghere din munţii patriei (la Soveja, prin codrii Vrancei, găsea Alecu Russo, exilat acolo de fanariotul Mihail Sturza, balada "Mioriţa"), iar maneaua a triumfat şi s-a actualizat mereu, (de)plîngînd soarta bietului om sub vremi. Fenomenul globalizării prin manele e cît se poate de serios, o dată ce un etnopsiholog de notorietatea lui Vintilă Mihăilescu ne învaţă că "Manelele sunt politizarea cîntecului popular. Cineva spunea că, aşa cum există visul american, există şi visul românesc al reuşitei. Manelele sunt epopeea zilnică, cotidiană, a reuşitei la români (...) Oricine se uită pe texte vede un lucru simplu - Ťprietenii şi duşmaniiť. Nu ai nimic intermediar. Eu cred în această etologie de care vorbeam - ataci sau fugi".

Dar mai multe ne spun chiar cîntecele, duioasele manele. De dragoste, cîntă astfel: "Iubito, nu plînge, ştii că n-o să te las? Poţi să mă urmăreşti la fiecare pas,/ Iubito, nu plînge, ce a fost vom şterge,/ Lacrima îţi curge, iubito, nu mai plînge"; "Dacă beau şi mîine tot degeaba beau/ Gîndul de la tine nu mi-l pot lua/ Să renunţ la tine sau să nu renunţ"; "Nu mă aşteptam că de mîine am să rămîn fără tine/ Şi ai să-mi rupi sufletul/ Dacă ţie ţi-e mai bine să nu stau lîngă tine/ Am să fac cum spui tu/ îmi plînge inima în mine". Uite şi visul american, în varianta voioasei manele româneşti: "Frumoasă viaţă duc/ Să fii la fix/ Cu banii"; "Oare ce m-aş fi făcut/ De nu te-aş fi cunoscut/ Săraci amîndoi am fost/ Am pornit cu greu de jos/ De la lingură şi sare/ Poate de-am fi fost bogaţi/ N-am fi fost apropiaţi". De gelozile care e tot un fel de dagoste: "Te-am văzut, te-am văzut, te-am văzut/ De mînă cu-altcineva/ Şi-am simţit că-mi arde inima". De haiducie (voinicie), chiar dacă Miu haiducul, Şapte-Cai şi Iancu Jianu sînt acum băieţii de băieţi, băieţii de cartier sau şmecherii: "Nu-ţi mai da atîtea aere/ Am o mare supărare/ Pe şmecherii non valoare/ Băi, fraiere,/ Cu un cuvînt te bag în boală/ Ştii că te fac din vrăjeală, şmechere"; "Toată viaţa am hoinărit/ Dar acum m-am liniştit/ Borfaş, vagabond, băiat rău/ Dar cum sînt eu sînt al tău/ Cît am fost eu de nebun/ Tu m-ai făcut băiat bun/ Eram vai de steaua mea". Uneori, regăsim şi un subtil demers filosofic, în sensul sentinţelor carteziene: "Cum a fost a fost/ Ce va fi va fi/ Cum va fi vom şti/ Sau poate nu vom şti"; "Cu ce m-am ales în viaţă/ Ce-am băut şi ce-am mîncat/ Şi cu ce am strîns în braţe/ Oare ce-i pe primul loc în viaţă?".

Dar forma cea mai actuală, "racordată" la viaţa românului, dar şi la starea omului global, rămîne maneaua de criză; iată sonorităţile ei româneşti şi universale, pentru cei sărăciţi, mai întîi: "Vremuri bune de altădată/ S-au tot dus şi nu mai vin/ Toată lumea e stresată că viaa e un mare chin/ Chiar şi bogaţii sunt stresaţi/ Cu criza nu sunt învăţaţi/ Că or avea ei proprietăţi, dar nu mai au lichidităţi"; şi: "Azi eşti jos, mîine eşti sus/ Toţi suntem într-o luptă acerbă de-a ajunge cît mai sus,/ Dar acum suntem toţi jos"; este, însă, şi varianta manelei de criză de tip je m'en fiche, care se cîntă pentru victorioşii crizei: "S-a dat mare zvon în ţară/ Că e criză financiară/ Dar nu mă interesează/ Pe mine nu mă afectează/ Eu n-am teamă, n-am habar/ Stau bine financiar". Iar lăutarii Tarafului de la Clejani au chiar şi o soluţie foarte ingenioasă, expusă în videoclipul "Criza la români", unde ne dau un sfat pe care nu-l putem refuza: "Pe timp de criză, investeşte în alcool!". în sfîrşit, şi ca o dovadă în plus că maneaua face parte din viaţa de zi cu zi, minut cu minut, a românului, iată maneaua divei părăsite: "Un băiat din Reşiţa/ A ajuns pe la Bucale? Şi s-a ataşat de-o divă/ La o cursă de motoare? Ea o tipă cu mulţi bani/ Şi mult mai mare de ani/ S-a îndrăgostit de Dani/ Fără să conteze banii/ Ea aranjată frumos/ în campanii de folos/ Pentru ajutarea ţării/ Şi alungarea ţigării./ El un bun ecologist/ Şi cu suflet de artist/ S-a îndrăgostit de ea/ Pe nume Mihaela/ Dragostea vîrstă nu are/ Iubirea noastră-i prea mare/ Ne iubim noapte de noapte/ Cu toţi paparazzii-n spate!".

Şi, încă, vechea versiune a manelei de ocnă, de dinainte de '89 ("închisoarea cu capace/ Unde toţi şmecherii zace/ Şmecherii din tot raionul/ Şi din tot Pantelimonul"), a suferit cîteva binevenite modificări pentru a fi cîntată, azi, omului de afaceri: "Ieri, în palat aurit/ Azi, în pat de fier coclit". Păcat că hîrtia de ziar nu cîntă, încă. Să vezi atunci jale mare pe la toate chioşcurile cu ziare, cu versurile acestea, cu muzica lor inconfundabilă.