Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Domesticirea apocalipsei de Marius Miheţ

Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, ediţia a II-a revăzută, Iaşi, Editura Polirom, 2016, 432 pag.

Ceea ce aprinde realitatea în proza lui Petru Cimpoeş u este conectat întotdeauna – la fel ca la Bălăiţă şi mulţi alţii – cu o crimă ori misterul unei schimbări de destin. Pentru scriitorul băcăuan, realitatea aduce cu un cub Rubik, pe care-l poate rezolva din câteva mişcări, doar că prelungeşte strategic jocul şi predă cititorului, cu aer distant şi inocent, taman rolul soluţionării problemei.

În Povestea Marelui Brigand asistăm la un soi de alba-neagra cu un cadavru. În Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, soldatul Khapsek rămâne, ce surpriză!, fără cap. Prostia se plăteşte şi nu prea în proza lui Petru Cimpoeşu. La fel ca la Creangă ori Hašek, norocoşii dau cu capul şi locul devine unul providenţial. În orice caz, oameni banali, cu preocupări obişnuite, se lovesc, la un moment dat, de firi organizate, pregătite aproape matematic pentru destin. La Cimpoeşu există întotdeauna multă toropeală în vieţile protagoniştilor. Parcă slujbele lor au ceva facil, încât nimeni nu se plânge de condiţii, nici de oboseală. Ambiţiile fie sunt mari, fie lipsesc cu desăvârşire. Ceva îi îndeamnă să cerceteze întotdeauna altceva.

Un straniu impuls le proiectează brusc ţintele ideale. Pragurile. Un proverb românesc spune că leneşul are gura împiedicată, dar spune o taină îndată. Cam aşa şi la autorul Ficţiunilor ilicite. Cei din rândul întâi, personajele-pion, sacrificaţii, cu alte cuvinte, pierd de toate. Chiar şi vieţile. Numai că cititorul n-are vreme de acomodare empatică. Pentru că Petru Cimpoeşu dezamorsează rapid prin umor ori suprapuneri de intrigi raidurile dramatice. Nu înainte de-a le supradimensiona labirintic. În Povestea Marelui Brigand eroii caută victima, nu făptaşul; după cum în romanul Christina Domestica… antrenează irealităţi şi extratereştri, când, de fapt, toţi îşi caută propria realitate. Cu alte cuvinte, Petru Cimpoeşu scrie pentru a discredita cotidianul şi pune în criză realitatea.

De altfel, modelul recunoscut este cel din Particule elementare. Naratorul lui Houellebecq recunoaşte că textul trebuie citit ca „o ficţiune, o reconstituire credibilă pe baza unor amintiri parţiale, mai curând decât oglinda unui adevăr univoc şi atestabil”. Exact ce se sugerează şi în Christina Domestica… când se spune că „orice poveste e adevărată, dar asta nu înseamnă că spune adevărul, ci doar arată calea spre el” şi că „cine se îngrijeşte să spună adevărul, nu trebuie să se mai îngrijească dacă e crezut sau nu”. Legăturile cu romanul francez sunt mai multe şi subtil introduse în discurs. De pildă, naratorul lui Cimpoeşu citează chiar pe eroul lui Houellebecq, la un moment dat, ca şi cum s-ar referi la o personalitate reală din domeniul ştiinţelor: „Michel Djerzinski arată că, peste mai puţin de cincizeci de ani, planeta noastră va fi locuită de o altă specie, superioară omului. Iar oamenii se vor mai întâlni numai în rezervaţii speciale sau la grădina zoologică”.

Se îngrămădesc în romanul lui Petru Cimpoeşu toate tipurile de manipulări şi colecţia de sindroame ale actualităţii. E cu neputinţă să rămâi imun la asemenea varietate simpatetică. Scena din Christina Domestica şi Vânătorii de suflete navea cum să fie situată în mijlocul frământării continentale. Insula Roland, ajunsă în posesia statului român, se găseşte taman în mijlocul Pacificului. Neînsemnată, până ce devine un punct strategic. În trecut, Ceauşescu însuşi şantajează liderii occidentali. Supralicitează, ameninţă. Populează insula – altădată centru experimental – supraîncălzind dialogurile ideologice. Carevasăzică, insula-focar produce rumoare, nu doar diplomatică, ci şi una galactică. Direct proporţional se iuţesc şi zvonurile, iar rolanzii, conduşi simbolic de Împăratul Roland I, se arată mari amatori de circ planetar. De pildă, vor să intre în OPEC, deşi nu au petrol pe insulă (cu toate acestea, ei fură liniştiţi din conductele armatei americane staţionate). Şi aşa mai departe.

În mijlocul acestui mall insular, Christina trăieşte simulacrul cu toată seriozitatea. Îşi evaluează soţul ca o nevastă suspicioasă pe toţi şi toate, ignorându-şi vârsta christică – ea însăşi apocaliptică. Când un invitat al emisiunii ei radiofonice, Întâlnire cu fericirea, îi relatează cum un extraterestru s-a sacrificat pentru a-i salva viaţa, ea nu se arată impresionată. Dar când află despre deplasarea Polilor, apocalipsa ei se declanşează ireversibil. Pudică, introvertită şi credulă, Christina are totuşi iniţiative. „Cercul Ascultătorilor Fideli” ai emisiunii ei sunt soldaţi devotaţi şi activişti convinşi. Cu toţii la fel de naivi. Pentru a linişti Polii, Christina organizează o manifestare cu scopul contracarării energetice. Marea Spirală e, de fapt, Marea Escrocherie din Baakho (fireşte, Bacău – prezent în toate cărţile autorului), ghidată de cuplul de şarlatani Joanna-Jeni şi Valerian, numaidecât spioni români, perfect stăpâni pe psihologia manipulării. Farsa ezoterică e la ea acasă. Dar mai periculos decât orice este gândul „meta-omului”, al fiinţei umane depăşite de recrearea sa în laborator. Clonele şi atacul lor iminent, extraterestru, dublează angoasele insularilor. Christina suferă de un fel „de nevroză domestică, datorită căreia vedea peste tot pericole”. Un personaj secundar, Bill Waks, aminteşte soţiei Naggie că „în lumea de azi, pentru a fi normal, trebuie să suferi de ceva”. Insula-exepriment este totodată şi insula-azil, un epicentru utopic şi centru al istoriei clandestine, postumane. Fireşte că mizele mari nu rezistă în acest carusel al halucinaţiilor.

Că e vorba de M.I.S.A., extratereştri, manipularea cu „icechim”-uri, agenţi dubli, contraspionaj, curente New Age, ranteri şi sabbatişti etc., totul se reduce, în fond, la romanul apocaliptic devansat de romanul contrafactual. Ce-ar fi fost dacă am fi avut o insulă în Pacificul de Sud? Dacă Ceauşescu a fost îndepărtat din cauza tehnologiei avansate? Dacă a ţinut un jurnal provocator? Cum s-au încheiat Armageddoanele până acum? Sau, finalmente: ce-ar fi dacă ţi-ai întâlni un personaj în realitate? Christina levitează în faţa autorului sceptic la povestea lui Pablo Cârlan (spion şi pacient deopotrivă) şi preferă să încheie naraţiunea mizând pe echivocul realităţilor şi pe mirajul imaginaţiei. Ce şi-a însuşit foarte bine Petru Cimpoeşu ţine de felul cum obscurizează închiderile. Nimic nu e definitiv, totul rămâne ambiguu, emiţând posibilităţi din unghiuri diferite. Modelul, unul ce explică şi relativa fragmentare a textului, e de găsit în Leagănul pisicii lui Kurt Vonnegut. Şi la scriitorul american descoperim la fel o insulă imaginară, preocupările pentru excesul informaţiei cu bătaie consumeristă şi manipulatorie, şi, mai ales, tema apocalitică. San Lorenzo poate fi orice ţară predispusă la derută identitară, după cum Roland e România sufocată de discursul media preluat drept gândire individual-revelatoare. Fireşte că dialogurile cu alte cărţi sunt vii şi numeroase.

Petru Cimpoeşu rezolvă problema instanţelor profitând de oferta metatextuală. La persoana a treia, citim discursul unui narator îndrăgostit de ficţiunea speculativă. În cea din urmă parte, autoficţiunea concentrează din perspectivele entropice. Le leagă suspansul, întreţinut la un capăt de căutările Christinei-Pablo şi de revelaţiile maiorului Smith legate de adevărata sa misiune; iar la celălalt, de confruntarea cu realitatea ficţiunii a unui autor sceptic. „Sfârşitul” naraţiunii coincide cu debutul autoficţiunii şi confruntarea realităţii „ca simplu efect”. Cea din urmă presupune că sfârşitul lumii experimentat pe insulă vine printr-o implozie, nu prin defrişarea vizuală. Subtilităţile postmoderne relativizează angoasele şi imaginile coşmareşti. Iar focul de artificii al sfârşitului nu este decât parte din industria cunoaşterii extreme de sine, verificată prin anemia voinţei de sine şi risipirea în consumerism. Rolul autorului – „vânător de suflete” – în tot acest scenariu este să disculpe satira paranoică, să justifice polifonia absurdistă şi să contrabalanseze cu umor algoritmul deconstrucţiilor.

La judecata de după un deceniu, romanul lui Petru Cimpoeşu arată provocator chiar şi în părţile slabe, incitant în armonizarea teoriilor, corect în privinţa limbajelor unificate. Petru Cimpoeşu este un autor pentru care un test nuclear poate fi farsa perfectă ori chiar debutul unei metaficţiuni apocaliptice. Admirator al excesului şi bun observator al demascării ontologice, el dă senzaţia că tălmăceşte la nesfârşit, cu umor şi ironie, spectacolul oricărui sfârşit vesel al istoriei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara