Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Don Quijote, frescele şi labirintul de Mariana Neţ


1.

Povestea omului ce nu-şi găseşte locul fiindcă mult prea rar scapă de sine... Subiectul este pînă într-atîta de banal, că încă fascinează.
Vargas Llosa, în eseurile dedicate Adevărului minciunilor, îi tot compară, din acest punct de vedere, pe Don Quijote şi pe Emma Bovary. De altfel, nu e singurul care s-o fi făcut. Lui Llosa pare însă să îi scape o fundamentală diferenţă între cei doi. Sau poate că nu-l interesează. În timp ce Don Quijote e senin şi fericit în lumea de el plăsmuită şi devenită - pentru el şi numai pentru el - chiar mai adevărată ca fantasmele cavalereşti, pe Emma Bovary, mereu sensibilă la diferenţe, faptul că nu are cum trăi în permanentul imposibil o deprimă pînă la autoaneantizare. De-abia atunci cînd este dincolo de prag, iar orice întoarcere - cu totul imposibilă, de-abia atunci când se trezeşte în macabru şi când singura realitate - în sfârşit definitivă - e coşmarul, ea înţelege ce ar fi putut avea, însă a tot pierdut, pentru că a preferat mirajul.
Iar mirajul e făcut să te ucidă. Ficţiunea îşi are regulile ei şi n-o poţi transfera în viaţă. Don Quijote ştie asta şi de aceea nu ezită nici o clipă. Nu-i pasă de public, nu-şi abandonează rolul de actor, cum nici la acela de regizor nu renunţă. Cînd ai ales să fii în ficţiune, orice du-te-vino este imposibil şi, în final, sinucigaş.
Cavalerii ce plecau în cruciade sau în căutarea Graalului o făceau, în mare parte, tot pentru că nu îşi găseau locul. Chiar pe ei se caută acei ce pleacă după Graal şi, uneori, se şi găsesc. Fiindcă astfel îşi asigură sau solitudinea sau nemurirea. Mai bine zis obţin -- adesea, simultan - şi concentrarea maximă şi faima. Au exact ce vor, dînd minimum în schimb, adică numai pe ei înşişi. Efemerul şi precaritatea. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. Un cruciat nu face compromisuri. Mai mult nu cred că se poate, însă cred că trebuie să tindem spre măcar atît.
Totuşi nu e chiar aşa de simplu, căci ar fi mult prea frumos.
Întîi, fiindcă prea ades, nu ştim nici care şi nici unde este Graalul. Nu toate Cenuşăresele îşi pierd cîte un condur. Dar, şi dacă nu şi-l pierd, tot nu e foarte grav, pentru că ştiam, chiar dinaintea filozofilor creştini, că noi nu căutăm decît ce am găsit demult.
Apoi, pentru că s-ar putea ca toată căutarea să fie menită a ne arăta, precum micuţei Dorothy, pe care o sperie vrăjitorii şi stihiile, că nicăieri nu e mai bine ca acasă. De regulă, aşa se şi întîmplă şi e bine că e aşa. Dar trebuie să mergi în cele patru vînturi şi mai ales să-ţi fie bine în lumea largă, ca să afli asta. Pentru o vreme.
Iar în al treilea rînd - şi mult mai grav, aş zice - pentru că e posibil chiar să aflăm Graalul şi să îl şi recunoaştem, dar să ne lipsească - sau să nu ştim descifra - instrucţiunile de folosire. Ne-o spune Wilde, cel ce a ajuns la marginea sublimului, anticipîndu-şi propriul calvar. De care totuşi n-a scăpat, fiind, poate, un exemplu viu că, dacă prima tragedie a vieţii e să nu obţii ceea ce vrei, a doua se produce cînd obţii. Ştim demult nu numai că stilul e omul, dar şi că, de multe ori, opera e doar un scenariu ce anticipează viaţa. Wilde, Hemingway, Jack London sînt exemplele la care ne gîndim cu toţii imediat.
Adevărul poţi să-l spui rîzînd, dar nici rîsul şi nici adevărul nu cred că pot îndrepta moravuri sau năravuri. Da, ridicolul ucide, dar mai rea e teama de ridicol, care nu poate decît paraliza. Don Quijote face pasul invers: spre sublim. Căci problema nu este să nu te temi de monştri - asta se mai poate şi e mai frecvent decît am vrea să credem -, ci să nu îţi pese de ridicol. Să-l asumi ca pe un monstru. Din lăuntru, din afară - nu contează. Monştrii ne sînt presăraţi în calea către Graal şi în orice altă cale, iar pe unii nu avem cum să-i învingem; sîntem doar datori să îi domesticim. Şi să mergem mai departe. Chiar dacă nu totdeauna înainte.


2.

Orice labirint are intrări multiple, iar fiara dinăuntru are mii de chipuri - s-a tot spus. Ori de cîte ori o birui, reapare. Nu degeaba e balaur. Chiar dacă nu totdeauna reapare imediat. Şi nici nu eşti vreodată sigur că ai biruit-o. Este numai o victorie temporară - dacă e. Ce te lasă mai sărac, spun existenţialiştii. Sau mai bogat, pretind romanticii. Dar oricum, ajungi şi tu să-i semeni fiarei. De n-ar fi decît pentru că fiara, monstrul, are ades chip uman. Care, fie şi numai pentru că e chip de om, e al tău.
În labirint, ai parte de miraje optice, acustice. Beţii, vertijuri, narcisisme. Senzaţia că mergi înainte, cînd, de fapt, te învîrteşti în cerc. O fi oare, vreodată, şi pe dos? Să ţi se pară doar că te învîrteşti în cerc şi tu, din contră, să înaintezi?
Cînd ieşi din labirint, ieşi şi din viaţă. Sau intri într-un labirint mai mare, ştim. Iar pe cel tocmai părăsit îl faci mic-mic şi-l iei cu tine, ca în basme. O eventuală cursă pentru alţii. Numai pentru ei?
Dar, tot în planul labirintului, e cîteodată umbră şi răcoare. Locuri unde monştrii nu ajung; au şi ei limite. Locuri unde poţi să te ascunzi, o vreme, şi de monştri şi de tine. Poţi să te ascunzi şi o veşnicie. Atunci, de regulă, şi lumea mare şi cea mică te consideră un înţelept. Eu, dacă rămîi acolo, cred că ai cedat. Ceea ce nu e foarte grav, atîta vreme cît o ştii şi o suporţi. Dacă eşti în stare să înfrunţi şi lumea şi pe tine dintr-o oază, poate că acolo trebuie să şi rămîi. Modelele, la urma-urmei, sînt multiple.
La antipodul labirintului, e catedrala gotică. Ea ne arată că putem să-l biruim. O catedrală adevărată are monştri contorsionaţi, pe care tehnica basoreliefului - şi semnele zodiacale de pe zidul din apropiere - îi ţin prizonieri. Mai are şi vitralii sublimate, ordine, lumini savant filtrate. Şi cu mult, mult mai tîrziu - o orgă.
Un detaliu prea ades uitat este acela că nu toate basmele au happy ending. Iar altul e că basmele sînt pline de rataţi. Dacă în viaţă - care, de aceea, poate fi un basm - poţi lua cu tine labirintul-jucărie, şi o catedrală poţi s-o duci cu tine. Şi asta înseamnă că biserica e (în) sufletul tău.
Graalul nu ştim încă unde e. Sau am uitat. Sau poate că de-abia aceasta este o legendă mistificatoare. Fiindcă fiecare l-ar putea afla. Despre racla Magilor se spune că e îngropată în zidul catedralei de la Köln. Şi acolo trebuie s-o şi lăsăm.


3.

Ar mai fi şi frescele din Duecento şi Trecento. La Assisi, în catedrala cea cu trei etaje a Sfîntului Francisc, mi-am dorit, cîndva, demult, să mă fac frescă. Să rămîn - sau să fi fost - etern acolo (e acelaşi lucru) pe un perete de Ev Mediu, aparent lipsit de perspectivă, care, pentru mine, nu avea două dimensiuni, ci patru. Cred că şi în Trecento, frescele şi veşnicia încă mai aveau patru dimensiuni sau chiar mai multe. Perspectiva era în cotidian şi contingent. Frescele erau un simulacru - şi o urmă - de eternitate.
Evul Mediu nu e doar la mijloc între antici şi moderni, între păgînism şi agnosticism generic, ci şi între lumea de aici şi transcendent.
La Assisi îmi era aşa de bine că nu mai contau vizitatorii. Deci nici eu. Dacă pictorii barocului ce va urma - pentru a lua doar cel mai cunoscut exemplu - îşi insinuau, întortocheat şi subversiv, propria imagine în operă, nu văd de ce nu ar face tot la fel şi privitorii. Iar de acceptăm că orice scriitură este, în variate grade, autobiografică, de ce nu ar adopta şi orice receptare această mască?
De altfel, în muzică, barocul - şi chiar emblematicul concetto - a fost inventat tot pe la fine de Trecento. Johanes Ciconia, Carmina Burana sau Libre Vermeil de Montserrat stau mărturie, între atîtea altele. Poate că, pînă la urmă, orice iconoclasm - în artă - e baroc.
Cînd eşti (într-o) frescă, poţi să dai şi să te protejezi deopotrivă. Turnul e de sticlă, nu de fildeş. Dar protecţia relativă. Nu exclude vandalisme, respiraţii sufocante, fum şi fumuri. Tămîie şi tămîieri. Fresca e expusă barbariei ce se manifestă prin scrijelituri şi prin incendii şi păzită de sfori şi de gardieni. Însă prizonieră lor.
O frescă duce, de fapt, viaţă de V.I.P. E destinată să fie privită. De mulţime sau de solitari. De indiferenţi sau de blazaţi. Bifată de snobi sau contemplată, cu devoţiune, de fanatici. Este expertizată, fotografiată, pusă în albume şi vîndută în chip de ilustrate-kitsch. Furnizează material pentru colaje şi trucaje.
Azi nu mai putem - deşi unii din noi am vrea - concepe fresca fără reflectoare. Blitzuri ce răpesc din strălucirea şi intimitatea şi naturaleţea existenţei. Frescelor şi V.I.P.-urilor.
Şi mai vin şi restauratorii. Acoperă frescele cu schele. După vreo restaurare, fresca e stridentă, ţipătoare. Unii îi văd ţipetele şi o compătimesc. Alţii, dimpotrivă, sînt dezamăgiţi. Asta e tot?
Cîte o şcoală de gîndire crede, la un moment dat, precum la Campo Santo, în cetatea Turnului ce, graţios şi neliniştitor, se înclină, că frescele sînt restaurate optim numai dacă au fost jupuite de pe ziduri şi aduse în laborator. Ceea ce mă face să mă întreb dacă, într-adevăr, fresce şi ziduri sînt din şcoala stoicilor.
Tot la Pisa, la Museo delle Sinopie, am văzut şi m-am convins de un lucru de bun-simţ, pînă la urmă, care totuşi îmi păruse straniu în momentul în care-mi fusese semnalat. Schiţele ce stau la baza frescelor sînt atemporale fiindcă sînt reduse la esenţă. La primitivi ajungi trecînd prin clasici.
La toate acestea s-ar putea adăuga şi că o frescă nu-şi poate alege anturajul. E pe veci încremenită pe un perete, în mereu aceeaşi companie. Sau, poate, nu-i place rolul, timpul, locul pe perete. Unghiul din care apare cel mai bine.
Nu, nimic din toate astea nu e adevărat. Personajul dintr-o frescă e etern la locul său. Şi-a găsit, odată pentru totdeauna, şi contextul şi peretele. Le-a găsit sau i s-au fost găsit, nu mai contează.
Iar rolul său - veşnic - are infinite nuanţe şi variaţiuni. Căci mereu mai vine cîte un exeget-regizor, care schimbă lucrurile, prin interpretare. Cred că acestea sînt momentele de fericire personală ale frescei, care, de catharsis, străluceşte. Un pendant pentru seninătatea căreia-i e hărăzită ab origine şi pe care e sortită s-o reverse asupra noastră. De care ea însăşi s-ar putea să nu aibă parte prea des. Sau, cine ştie?
Tot ce ştiu este că frescele lui Giotto, Cimabue sau Toma de la Suceava au marcat, apoteotic, un final de epocă. După ele, lumea noastră nu mai poate fi la fel.
Şi pentru că totuşi e, apare Don Quijote.