Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Două epistole ale lui Miron Radu Paraschivescu de Nicolae Scurtu

Biografia poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului şi memorialistului Miron Radu Paraschivescu (1911–1971) a fost cercetată, cu rigoare, de câţiva istorici literari, care au contribuit la elucidarea unor aspecte mai puţin cunoscute din itinerarul acestui scriitor.
Epistolele şi mărturiile, încă necunoscute, ale autorului cărţii Cântice ţigăneşti (1941) vor completa şi clarifica biografia unora dintre operele sale, aşa de interesante, precum Jurnalul unui cobai (1995), care a apărut, mai întâi, la Paris1 şi, apoi, la Cluj2.
În epistolele trimise prozatorului şi eseistului Pericle Martinescu (1911–2005), inedite şi nu puţine la număr, Miron Radu Paraschivescu se confesează, cu dezinvoltură şi încredere, făcând anumite precizări, extrem de preţioase, privind unele scene, personaje şi momente din jurnalul său.
Fragmentele publicate în revistele „Contemporanul”, „Luceafărul” şi „Gazeta literară” au suscitat interesul special al confraţilor, dar şi al celor de la cenzură.
Cartea, după cum se ştie şi după cum suntem avizaţi, în aceste epistole, a circulat în câteva copii dactilografiate. Unul dintre aceste exemplare a fost încredinţat prozatorului Ştefan Bănulescu (1926–1998) de la care îl preia Pericle Martinescu.
Pericle Martinescu făcuse, la un moment dat, o pasiune pentru jurnale, pe care le-a tradus, din limba lui Voltaire, şi despre care a scris eseuri deosebit de valoroase.
Observaţiile, sugestiile şi aprecierile pe care i le-a făcut Pericle Martinescu au fost de bun augur pentru memorialistul Miron Radu Paraschivescu.

*

Vălenii [de Munte], 12 februarie 1969

Iubite Pericle,

Nici nu-ţi poţi închipui ce bucurie mi-a făcut scrisoarea ta! Acuma, când am îndrăznit să-mi dau în vileag proza, aveam nevoie de un asemenea cuvânt de încurajare care numai de la tine şi de la un alt scriitor (mai tânăr cu vreo 17-18 ani decât noi, Radu Petrescu3) mi-a venit.
Ceea ce trebuie să fac, însă, în primul rând, e să-ţi temperez entuziasmul, care nu mă îndoiesc, că e foarte sincer.
Dar Jurnalul unui cobai nu va fi, cum atât de generos o augurezi, «cartea generaţiei noastre»; şi asta, pentru mai multe motive, dintre care două esenţiale.
Mai întâi, că nu a putut apărea aşa cum a fost scris, adică un jurnal intim, cu numele proprii exacte, ci camuflate.
Numai un foarte restrâns număr de prieteni vor şti că Niţă e Ghiţă Ionescu, că Zorileanu e Vinea, că Grig e Mircea Grigorescu, că acel Calomfir Mezinu e Vladimir Streinu, că acel Cocor e Matei Socor, ş[i] a[şa] m[ai] d[eparte].
Dar asta n-ar fi încă totul. Nici jurnalul meu nu era unul „al generaţiei noastre“, ci foarte strict şi intim.
Ceea ce se publică e ceea ce poate interesa pe mai mulţi.
Apoi, povestea vieţii şi despărţirii mele de Loti, constituie, prin ea însăşi, trama unui roman de dragoste ratată. De aceea, Jurnalul unui cobai e, în fond, un roman al acestei dragoste, tradus în jurnal.
Documentul va pierde din valoare, în ansamblul cărţii, pentru a lăsa loc romanescului. Aşa cum îl citeşti în Luceafărul, nu e concludent, dar am să-ţi dau o copie integrală a cărţii, ca să poţi judeca singur.
Îţi spun toate astea, ca să nu te las să-ţi faci iluzii, şi pe urmă să rămâi decepţionat.
E drept, cu cât intrăm în anii de după război, documentarul ar căpăta preponderenţă. Dar ştiu eu dacă următoarele volume vor putea apărea? (E vorba de patru volume a câte şapte sute de pagini dactilo, iar jurnalul ţine până prin 1966–[19]67, dacă nu până azi, când nu-l mai scriu cu „suivi“).
Nu ştiu, încă, nici dacă primul volum (1936–1945) va putea apărea integral. De aceea i-am şi pus subtitlul: „fragmente“.
Şi acuma, mă simt dator să-ţi fac o precizare cu privire la Ardengo Soffici4, care-l citez nu din original (nu-i cunosc opera), ci dintr-un citat trunchiat la care se referă Papini5 în cartea lui Le démon m’a dit.
Şi cu asta, gata. Când voi veni în Bucureşti, am să mă bucur să te revăd. Fiindcă n-ai telefon, te rog pe tine să- mi telefonezi (dimineaţa până la 9–10 sau după masă între 5–7) la 153436.
Sărutări de mâini doamnei tale, iar pe tine te îmbrăţişează cu vechea lui prietenie, al tău

Miron R[adu] P[araschivescu]

[Tovarăşului Pericle Martinescu, Bulevardul Bucureştii-Noi, nr. 74, Bloc A XI, Apartament 55, Bucureşti, 26; Expeditor – Miron Radu Paraschivescu, Aleea Păcii, nr. 11, Vălenii de Munte, judeţul Prahova].

*

Vălenii [de Munte], 6 martie 1969

Iubite Pericle,

Îţi mulţumesc din suflet pentru frumoasele gânduri pe care mi le trimiţi prin scrisoarea ta de-acum trei zile. Într-unul din „jurnalele” mele, publicate- n Contemporanul mai anul trecut (sau acum doi ani), spuneam, reluând, în final, ideea lui Valéry din nota lui: „Je disais quelque fois à Stéphane Mallarmé...”, că idealul unui scriitor ar fi să aibă un singur cititor, pentru ca, atunci când se aşează la masă, să ştie cui i se adresează şi va fi urmărit.
Scrisoarea ta recentă m-a făcut să cred că publicarea Jurnalului unui cobai nu e zadarnică, de vreme ce are-n tine un atât de fervent cititor. Îţi mulţumesc iară!
Dar cu asta, mă văd obligat şi la o lămurire pentru tine. Mă amendezi că am recurs la artificiul prefeţei editorului. Te rog să mă crezi că-mi era necesar acest lucru, nu numai fiindcă în felul ăsta m-am pus sub scutul unei convenţii inatacabile, în ce priveşte indiscreţiile, inevitabile într-un jurnal care se vrea cât de cât autentic, dar şi dintr-o elementară pudoare.
Dacă mai ţii minte, jurnalul debutează printr-o convorbire cu N.D. Cocea care-i spune lui A.M. Protopopescu: „Orice artist e propriul său cobai...“ Ba, mi se pare că spune chiar: „orice artist adevărat...“ Dacă aş fi publicat, deci, aceste pagini ca ale mele, ar fi însemnat că-mi arog într-un chip nepermis un calificativ (pe care răposatul Cocea nu mi l-a atribuit niciodată), acela de „artist“ şi încă „adevărat“.
Simpla dare-n vileag a însemnărilor mele zilnice sub proprie semnătură, presupunea o prezumţie aproape indecentă în măsura-n care aş fi lăsat să se-nţeleagă că eu însumi mă socotesc un „artist adevărat“.
Pe când, atribuind jurnalul unui prieten, unui alter ego, sper să fi scăpat, măcar pe jumătate, de o asemenea bănuială, cel puţin în ochii unui cititor atât de atent cum eşti tu.
Voi putea să-ţi răspund, astfel, că am jucat corect, impunându-ţi (sau propunându-ţi) această regulă mutuală a jocului. Mi se pare că ţi-am mai scris-o, dar nu strică să o repet, că toată formula aceasta, a prefeţei ad-hoc, mi-a fost sugerată de Gian Dàuli6 cu a sa Roată, carte unică şi pentru autorul ei, şi pentru literatura anilor noştri de primă tinereţe.
În fond, ceea ce m-a decis la publicarea (pe care nu încetez s-o cred prematură) acestui jurnal, e mai puţin gustul de-a mă vedea şi-n postura de prozator, cât într-aceea de critic sau eseist.
Jurnalul unui cobai mi-ar plăcea să fie, toute proportion gardée, un fel de pseudo-kynegetikòs pentru tinerii prozatori ai zilelor noastre. Şi apoi, ceea ce am şi spus în prefaţă şi pentru tine poate, pe drept cuvânt, părea superfluu, dar pentru ei trebuie să fie esenţial: anume că, încercând să rescrie proza, ei nu trebuie să uite că punctul de plecare al oricărei proze „de portée“, rămân jurnalele intime şi scrisorile.
Mă şi-ntreb dacă Ion Ghica sau un Gh. Panu vor mai fi, din când în când, prezenţi în amintirea (sau, dacă vrei, în supravegherea critică) acestor tineri, atunci când îşi scriu proza lor atât de interesantă uneori. (Ai putut vedea, de altfel, că o tânără nu lipsită de abilitate, ca Ana Blandiana, mi-a replicat indirect printr-al său „antijurnal“, tinerii îi spun „Tanti-Jurnal“!, unde-şi bătea joc de ideea unui roman în scrisori.
Ceea ce nu vădeşte atâta obrăznicie cât s-ar părea la prima vedere, ci opacitatea funciară a spiritului ardelenesc de-a adera, cu excepţia, rarissimă, a lui Emil Isac sau Blaga, la spiritul de construcţie franco-meridional al prozodiei moderne).
Iată de ce nu aş vrea să renunţ, în cazul când cartea ar apărea, la formula convenţională din fruntea însemnărilor cobaiului.
În fine, sper că nu eşti greu bolnav, şi-ţi doresc sănătate grabnică.
Îţi alătur câteva cuvinte7 p[en]t[ru] Şt[efan] Bănulescu, la care se află textul integral, pentru cazul când vei dori să-l iei de la el.
Sărutări de mâini doamnei tale, iar ţie toată dragostea lui Miron R[adu] P[araschivescu]

P.S. Telefonul lui Şt[efan] Bănulescu: 58.5310. Am uitat să-ţi spun ceva. Poate voi edita o mică revistă literară. Dacă vrei, pregăteşte-mi o nuvelă sau o schiţă de vreo 5 p[a]g[ini] dactilo la două rânduri.

Cu dragoste,

Miron

[Tovarăşului Pericle Martinescu, scriitor, Bulevardul Bucureştii-Noi, nr. 74, Bloc A XI, Apartament 55, Bucureşti, 26; Expeditor – Miron Radu Paraschivescu, Aleea Păcii, nr. 11, Vălenii de Munte, judeţul Prahova].


Note

Originalele celor două epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1 Miron Radu Paraschivescu – Journal d’un hérétique. Traducere de Claude Jaillet [Monica Lovinescu]. Prefaţă de Virgil Ierunca. Paris, Editura Olivier Orban, 1976.
2 Miron Radu Paraschivescu – Jurnalul unui cobai. 1940–1954. Ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu. Prefaţă de Vasile Igna. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, 486 pagini.
3 Radu Petrescu (1927-1982), prozator, jurnalist şi memorialist.
4 Ardengo Soffici (1879–1967), prozator şi pictor. Autorul unui Jurnal de bord (1915) şi al unui „jurnal de război“, Kobilek (1918).
5 Giovani Papini (1881–1956), prozator, eseist şi memorialist.
6 Gian Dàuli (1884–1945), scriitor, traducător şi editor italian.
7 Se transcrie, integral, aici – Vălenii [de Munte], 6 martie 1969, Dragă tovarăşe Ştefan Bănulescu, Dacă se-ntâmplă să nu mai ai nevoie de textul pe care ţi l-am lăsat, te rog să fii atât de bun şi să-i dai tot Jurnalul bunului şi vechiului meu prieten şi confrate, Pericle Martinescu. Cu anticipate mulţumiri şi cu toată afecţiunea şi recunoştinţa pentru buna găzduire acordată. Miron R[adu] Paraschivescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara