Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
Două întrebări de Florin MANOLESCU


Se dedică dnei profesoare Mariana Cheroiu, care a făcut posibilă această dispută.

Potrivit ingenioasei şi totodată înfricoşătoarei dileme a spînzurătorii, pe care este invitat s-o dezlege şi Sancho Panza în romanul lui Cervantes, Don Quijote, toţi cei interesaţi să treacă peste un anumit pod, ca să-şi urmeze drumul între cele două jumătăţi ale aceleiaşi moşii, trebuie să facă mai întîi o declaraţie de intenţie. Mincinoşii urmînd să fie spînzuraţi. Încurcătura se produce atunci cînd unul dintre călători declară că trece podul spre a fi spînzurat. Rezultă de aici o dilemă pe care nimeni n-o poate rezolva. Cu excepţia lui Sancho Panza (era să spun: "cu excepţia dnei Mariana Cheroiu").

Mai puţin ingenios, dar aproape la fel de ameninţător ca spînzurătoarea lui Cervantes este şi pasajul cu care îşi încheie dl Ştefan Cazimir replica din nr. 35 al revistei România literară (4 septembrie 2009), intitulată "Liber-schimbismul şi tuberculoza", ca răspuns la articolul meu "Caragiale faţă cu liber-schimbismul" din România literară (nr. 33, 21 august 2009). Iată-l: "Disputa pe tema Două loturi poate continua un timp nedefinit, spre plictiseala cititorilor revistei, pînă cînd cel mai inteligent va ceda. Recunosc, cu toată modestia, că nu eu aş putea fi acela."

Ce să fac eu acuma cu adevărul meu? Să continui? Să mă opresc?

Cum nu mă aflu, slavă Domnului!, în situaţia bărbatului îndrăgostit de două femei, dar incapabil să decidă pe care dintre ele s-o aleagă sau, Doamne fereşte!, în postura simpaticului animal de povară şi de tracţiune (măgarul lui Buridan), rămas confuz la jumătatea distanţei dintre două porţii de fîn la fel de mari şi egal de apetisante, eu mărturisesc că nu sînt deloc atras de perspectiva pe care o întrevede dl Cazimir. Pentru că, între altele, n-am de gînd să pun la grea încercare răbdarea unor eventuali viitori cititori şi nici nu mă consider a fi "mai inteligent", numai pentru că nu-mi fac din încăpăţînare un blazon, aşa cum procedează dl Cazimir cînd pleacă de la premisa că încăpăţînarea ar fi trăsătura prin care ne-am ilustra amîndoi ("Exegeza caragialiană are doi încăpăţînaţi, pe tine şi pe mine!"). Pe de altă parte, îl asigur pe dl Cazimir că nu-i voi echivala cu un test al încăpăţînării replica despre care vorbeşte şi care, n-am nici o îndoială, va urma. Nu intenţionz să recurg nici la argumentaţia ad hominem, escaladată adjectival, şi nici la exerciţiile de prestidigitaţie prin care iei din demonstraţia preopinentului tău, pentru a-l contrazice, doar ceea ce îţi convine. Cu alte cuvinte, nu-i discuţi toate argumentele, pentru că ai decis că tezele pe care le susţine el sînt "în sine, neconvingătoare", dacă nu de-a dreptul neserioase ("jocuri"), şi că, pentru a le respinge, ar "ajunge o măciucă la un car cu oale", conform unei "zicale din bătrîni". Asta după ce i-ai reproşat că se consideră unicul proprietar al adevărului şi că, de aceea, suferă de un soi de complex de superioritate, fie el şi sub formă de puseu (adică "punctual"). "Punctuală" fiind şi incoerenţa sau neseriozitatea lui. Toate acestea determinîndu-te, fireşte, să-l asiguri de întreaga ta preţuire. De unde se poate vedea cît de scurt e uneori drumul de la Kant, la retevei, şi invers. Eu ştiam că atunci cînd preţuieşti realmente pe cineva nu recurgi la măciuca "bătrînească", ci îi examinezi liniştit argumentele, ca să-i răspunzi. Aşa ar fi, cu adevărat, bătrîneşte. Şi mai ştiam că legătura dintre o ipoteză şi cele cîteva argumente pe care aceasta se sprijină, încît să poată fi acceptată (sau respinsă) ca teorie, e aidoma raportului dintre un întreg aritmetic şi părţile care îl compun şi care se însumează pentru a da un rezultat oarecare, corect (sau greşit). În schimb, jocului pe termen lung cu răbdarea cititorilor, la care se gîndeşte dl Cazimir, stabilindu-i condiţia de participare, durata aproximativă şi riscurile, eu i-aş prefera o discuţie ceva mai scurtă, dar care să ajute, pe cît posibil, "mai bunei înţelegeri a lui Caragiale". De aceea voi apela şi eu la una dintre ideile lui Sancho Panza (o parte din mine se opreşte, cealaltă parte îşi continuă drumul) şi mă voi mărgini să-i adresez dlui Cazimir două întrebări, la care îl invit să încerce să răspundă. Dar, dacă se poate, fără comparaţii prea măgulitoare la adresa preopinentului său (devenit în "Liber-schimbismul şi tuberculoza" "leoaică rănită" care-şi apără puii) şi fără recurs la citate din Victor Eftimiu sau din Iosif Vulcan, travestite în argumente de autoritate şi ridicate, prin autoproclamaţie, la, cum să-i spun?, demnitatea unor distrugătoare "lovituri de măciucă".

1. Prin urmare, cum se explică faptul că, după ce în articolul "Caragiale Ťobscurť" (România literară, nr. 26, 3 iulie 2009) a simţit nevoia să-şi comunice, coram populo, uimirea provocată de excepţionala confesiune a unei doamne profesoare de la un liceu din Bucureşti ("ciudat apare faptul că, de la publicarea nuvelei şDouă loturiţ - mai întîi în ŤGazeta săteanuluiť (1898), apoi în Momente (1901) - şi pînă în zilele noastre, nimeni n-a remarcat nimic suspect în desfăşurarea păţaniei lui Lefter Popescu. Cu excepţia doamnei Mariana Cheroiu") şi după ce, în acelaşi articol, sensul acestei neaşteptate confesiuni a fost verificat şi confirmat printr-o expertiză clară, dl Cazimir trece în următoarele articole pe care le-a publicat, tot în România literară, nu numai la alte păreri (e dreptul şi riscul dumnealui), dar şi la bagatelizare, amendînd, de exemplu, una din formulările mele - "Ťcele mai importante noutăţi legate de opera marilor scriitoriť (adică, în speţă, precizează el, ediţia a II-a, Ťrevăzută şi adaugităť, a cărţii lui Florin Manolescu)" - şi sancţionînd-o printr-un plictisit "Dar să trecem..."? Să se datoreze, cumva, această neaşteptată schimbare de atitudine, faptului că mi-am îngăduit şi eu dreptul la uimire ("Chiar nimeni?"), ca să-i semnalez o jenantă (dar, fireşte, nu pentru toată lumea) lacună bibliografică? Mai mult ca sigur, exprimîndu-mi această nouă nedumerire, eu am dovedit încă o dată că sînt "niţel susceptibil", "uşor irascibil şi prea inflamat în reacţiile polemice" (după cum sînt descris în ultimul său articol) sau, de ce nu?, caracterizat printr-o "tendinţă de autovictimizare", care tinde să se "manifeste plenar". Şi, ca să spunem pînă la capăt lucrurilor pe nume, dar cu vorbele dlui Cazimir, nu uimit, ci "ulcerat" că tocmai dînsul n-a luat "cunoştinţă la vreme de ediţia" din 2002 a volumului Caragiale şi Caragiale. Cu toate acestea, îndrăznesc să întreb.

2. Pentru că este un critic care lucrează relaxat, serios şi "cu textul în mînă" (nu ca mine, departe de text, cam neserios şi cam irascibil), aşa încît să-l poată fără greş deosebi pe omul cinstit de omul pungaş din literatura unui scriitor căruia îi plac provocările şi jocul cu aşteptările cititorilor, cum interpretează dl Cazimir, după ce, am văzut, n-a admis "în sine" ideea că funcţionarul-bancher din Două loturi ar putea fi malonest, următoarea scenă din nuvela Păcat..., publicată de Caragiale în Universul la începutul anului 1892? Pentru cititorii acestei, într-adevar, din ce în ce mai plicticoase dispute, precizez că eroii scenei la care mă refer sînt un poliţai, un prefect de judeţ şi părintele Niţă din Dobreni, care vine la oraş pentru a solicita sprijinul autorităţilor cu ajutorul tradiţionalului peşcheş oferit pe sub mînă. Sprijin pe care n-apucă să-l mai obţină din pricina unei crize cardiace. Şi, adaug eu, pentru că a fost buzunărit înainte de a-şi spune păsul. Iar dlui Cazimir (care, spre deosebire de mine, un "plecat din ţară", se află dintotdeauna plasat în miezul realităţilor româneşti şi prin urmare poate susţine, la nevoie cu martori, cum afirmă dînsul, că pentru universitarii Literelor bucureştene şi pentru studenţii lor, cunoaşterea "scrierilor critice auxiliare", indiferent de însemnătate, n-ar avea mare importanţă) îmi îngădui să-i semnalez nu numai posibilitatea de a compara versiunea publicată de Caragiale cu una din variantele ei manuscrise, ci şi existenţa unei mici bibliografii din care rezultă că mai există cineva care "s-a prins", dar nu de la început (expresia "s-a prins" îi aparţine dlui Cazimir şi ţine, şi ea, de miezul realităţilor româneşti). Dar iată şi scena în discuţie: "Bătrînul alunecă de pe scaun şi căzu mototol pe covorul moale... Poliţaiul, care aştepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav: l-a descheiat la gît, la sîn, la brîu... l-a frecat cu oţet la tîmple şi la inimă... Cînd îşi veni în fire, preotul era întins în birou pe canapea... Se încheie degrabă, îşi ceru iertăciune - era bolnav, bătăi de inimă şi ameţeli - simţise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur şi cum adoarme... Se ridică, salută şi porni să plece. / - Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcînd semn poliţaiului să iasă. / Poliţaiul ieşi foarte mulţumit de serviciul umanitar ce realizase... / Popa se căuta mereu în sîn, la brîu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise: / - Ei! spune-mi odată... / - Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută şi ieşi grăbit. / Prefectul dete din umeri... Chemă pe poliţai... Poliţaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment: plecase în fuga mare - Ťuitase raportul de noapte la canţilerie!ť"

Pentru a folosi logica şi argumentaţia dlui Cazimir din ultimul său articol sau din articolul "Loturi şi comploturi", cel cu "lovitura de măciucă" (România literară, nr. 30, 31 iul. 2009), nu-i aşa că degeaba pretind unii că poliţaiul e un pungaş care şi-a însuşit legătura cu bani a părintelui Niţă (peşcheşul), cîtă vreme "este greu, dacă nu imposibil, să-i atribuim ş...ţ inspiraţia instantanee" de a buzunări un sărman neputincios? Nu-i aşa că şi de data aceasta avem de a face cu o ipoteză incredibilă, pentru că e "în sine, neconvingătoare"? Cum adică? Un apărător al ordinii publice, pungaş?! Sau nu-i aşa că profesionalitatea cu care acţionează el la chemarea superiorului ("l-a descheiat la gît, la sîn, la brîu... l-a frecat cu oţet la tîmple şi la inimă..."), ca să ajute un bătrîn suferind, "nu transmite deloc impresia unei simulări insidioase", dimpotrivă, "aceea a unei comportări perfect normale în situaţia dată". Iar justificarea la care recurge pentru a se retrage de la aşa-zisul loc al faptei ("Ťuitase raportul de noapte la canţilerie!ť"), nu-i aşa că nu poate fi considerată diversiune? şi, la urma urmei, nu-i aşa că următoarea afirmaţie a naratorului, "Poliţaiul ieşi foarte mulţumit de serviciul umanitar ce realizase...", e "în perfectă convergenţă" cu eficienţa ajutorului acordat unui biet preot răzbit de emoţiile pe care le trăieşte? Ca să nu mai vorbim de faptul că explicaţia pe care i-o dă părintele Niţă prefectului ("Am pierdut-o!"), reprezintă un clar argument în favoarea curăţeniei sufleteşti a poliţaiului nostru, pentru că este extrem de concisă şi, ca atare, marcată de un "vădit accent al sincerităţii". În treacăt fie spus, deşi nici ortografia limbii române nu posedă (cum şi-ar fi dorit pentru limbile lor nişte francezi sau nemţi descurajaţi de lipsa de perspicacitate a propriilor compatrioţi) un semn grafic care să semnaleze explicit ironia, trag speranţa că, de data aceasta, dl Cazimir nu va mai număra de cîte ori am spus "nu-i aşa", pentru a face dintr-o repetiţie intenţionată, o dovadă indiscutabilă a nesiguranţei unui autor ale cărui certitudini "încep să se clatine" chiar şi atunci cînd nu e cazul. Sau poate că mai bine ar fi să spun, pentru a patra sau a cincea oară: mai mult ca sigur?

Ce-aş mai putea să adaug, fără să-mi plictisesc cititorii, înainte ca partea din mine care mai merge să se oprească şi ea din drum? Exagerînd în ce-l priveşte, Cioran a spus cîndva, în legătură cu titlul unuia din eseurile sale: e prea clar, nu-ţi dă cheful să vezi ce e în el. Pentru că ştia mai bine decît oricine altul care este valoarea lui prea, Caragiale n-a comis acest delict. Că de aici rezultă toată bătaia noastră de cap, asta ne priveşte pe noi, nu pe autorul nuvelelor Păcat... şi Două loturi.

Şi încă ceva. Într-o anumită împrejurare, P.P. Carp i-a declarat lui Caragiale: pînă nu demult am crezut că eu sînt cel mai inteligent om din România. Acuma văd că eşti tu. După ce a aruncat în joc mănuşa inteligenţei, şi fără ca eu să mă încumet, în ciuda unui nenorocit "complex de superioritate" punctuală, să mă substitui lui P.P. Carp, i-aş spune acelaşi lucru dlui Cazimir, dacă... Dacă ar găsi un răspuns convingător la măcar una din cele două întrebări pe care i le-am propus. Dar convingător şi pentru ceilalţi, nu numai "în sine".


P.S. Spre deosebire de mine, care dau de înţeles că mi-am "asumat monopolul adevărului" şi mă contrazic (punctual) fără să-mi dau seama, dl Cazimir e ceva mai atent, mai tolerant şi mai dispus la concesii. Şi cu toate că afirmă despre sine că ar fi un încăpăţînat (precizez: un încăpăţînat punctual, adică numai în materie de "exegeză caragialiană"), dl Cazimir e pe drumul cel bun. Din nou spre deosebire de mine (adică pentru cel puţin a treia sau a patra oară). Să mă explic. După ce în articolul "Caragiale Ťobscurť" a exclus posibilitatea ca însuşi autorul nuvelei Două loturi să fi încurcat din greşeală numerele biletelor cîştigătoare ("Excludem ipoteza că şautorulţ le-a încurcat din neatenţie"), într-un post-scriptum al ultimului său articol el acceptă, la sugestia unui "matematician de profesie" ("nicio ipoteză nu trebuie a priori exclusă", i-a explicat acesta), că încurcătura respectivă n-ar fi imposibilă. De aceea, constat că speranţa pe care mi-am exprimat-o în articolul "I.L. Caragiale faţă cu liber-schimbismul" ("imposibilul s-ar putea transforma în posibil") începe să prindă contur. N-ar fi exclus ca într-un viitor nu prea îndepărtat, dl Cazimir să mai renunţe la încă o excludere şi să accepte şi sugestia unui fost coleg de catedră, chiar dacă acesta e "plecat de mulţi ani din ţară" şi "se vede clar că distanţa în timp şi spaţiu i-a alterat ş...ţ percepţia adecvată a lucrurilor". Neavînd, pe deasupra, nici puterea de convingere a unui "matematician de profesie" sau a dnei profesoare Mariana Cheroiu. Deşi s-ar putea ca sfatul înţelept al matematicianului să se fi referit doar la ipotezele dlui Cazimir. Nu şi la cele ale preopinenţilor săi, care nu cad sub incidenţa regulii lui "nicio ipoteză nu trebuie a priori exclusă", de vreme ce sînt, din capul locului, neserioase ("jocuri") şi "în sine, neconvingătoare".

P.P.S. În finalul ultimului său articol, dl Cazimir formulează, "tulburat", o primă întrebare: "cum s-o fi numind strategia retorică a celui care îşi intitulează articolul, în totală neconcordanţă cu subiectul abordat, I.L. Caragiale faţă cu liber-schimbismul şi care menţionează, în fraza ultimă, că preopinentul său Ťa contribuit în mod hotărîtor la înfiinţarea Partidului Liber-Schimbistť?"

Fără să fiu tulburat, mă întreb, la rîndul meu, cum de nu-i este clară şi dlui Cazimir dimensiunea performanţei sale, mai exact spus, legătura dintre liber-schimbism şi strategia generală la care recurge, cînd în articolul "Loturi şi comploturi" a practicat simularea şi manipularea retorică (las la o parte discursul emoţional), şi cînd, în "Caragiale Ťobscurť", ni s-a adresat, pentru a-şi exprima şi mai plastic uimirea, cu una din replicile elocventului avocat Caţavencu, cel dintîi reprezentant carismatic al acestui sistem pe pămînt românesc, uimit, la rîndul său, că nu ne putem lăuda şi noi cu "faliţii noştri": "ŤExplicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!ť (O scrisoare pierdută, actul III, scena V)". Şi după ce ne-a dat ocazia să mai constatăm o dată că la "teza Caţavencu", pe care eu am numit-o cu vorbele lui Eminescu, o "enigmă nesplicată", n-a renunţat nici în "Loturi şi comploturi".

În fine, pentru ca autorul articolului "Liber-schimbismul şi tuberculoza" să nu mai fie "tulburat" nici de cea de-a doua întrebare pe care şi-o pune ("O fi oare liber-schimbismul mai puţin nociv decît tuberculoza?"), mă grăbesc să-l liniştesc. Nu, indiferent dacă e vorba de cel din lumea literaturii lui I.L. Caragiale, de cel din demonstraţiile dlui Cazimir sau de cel din viaţa publică ro­mânească, liber-schimbismul nu e mai puţin nociv decît tuberculoza. Dimpotrivă, o depăşeşte prin nocivitate cu mult. Şi asta pentru că afectează etica, nu plămînii. Iar într-o dispută dreaptă, în care te-ai angajat ca să ai dreptate, dar nu cu orice preţ, ar trebui să investeşti nu numai inteligenţă, argumente convingătoare şi stil, ci şi corectitudine. Aşa încît la sfîrşit să-l poţi privi pe celălalt în ochi şi să-i poţi întinde mîna. Indiferent de rezultat şi exact ca în viaţă.