Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Două povestiri de Bohumil Hrabal de Jean Grosu



Pasărea galbenă



ăn preajma gardului de zid ce ămprejmuia fabrica de bere, crengile frasinilor alternau cu coroanele stufoase ale artarilor; ăntr-un colt al zidului străjuia silueta sveltă a unui plop. ăn inima arealului se afla o grădină cu pomi fructiferi, iar ăn spatele fabricii, până la râu, se ăntindea livada de visini si ciresi, sase sute de pomi adăpostiti ca niste ostasi; ăn spatele dogăriei, treizeci de ciresi cu cel mai semet dintre ei protăpit ăn mijloc, iar ăn fata administratiei se ănălta un pâlc de brazi. Pe fiecare copac se afla un cuib si pe fiecare cuib se ănsirau si ciripeau de zor păsărele si astfel, ăn zilele frumoase, toată fabrica era ămpodobită cu pasări ca un pom de Crăciun frumos ornamentat. Si când venea primăvara soseau din depărtări sute de veronici si rândunele, si cănd venea toamna soseau sute de botgrosi tocmai din Norvegia si sute de pitigoi neobisnuiti dinspre lacurile mazuriene. Iar ăn zilele de vară, când peste peisaj ăncepea să se lase ănserarea, cerul era mâzgălit de lăstuni zburdalnici, suierători, si când acestia se duceau la culcare, amurgul adânc era brăzdat de zborul tăcut al bufnitelor, al cucuvelelor si al liliecilor. Bufnitele zburau ăncet si aripile liliecilor nu făceau mai mult zgomot decât suflarea linistită a omului. De teama acestor păsări de noapte, mama ănchidea ferestrele, căci, o dată, un liliac i s-a furisat ăn sifonier si când mama a ănceput să se ămbrace a tras pe ea o bluză cu liliac cu tot, si acesta, trezindu-se din somn pe trupul mamei, a vrut să-si ia zborul, iar mama s-a speriat si a ănceput să danseze un dans ciudat, să tipe, dar până la urmă, spaima i-a luat piuitul si sărăcuta, nestiind cine o scărpina si se tot ridica sub bluzita ei, si-a tras ăn disperare un pumn zdravăn ăn locul cu pricina si a ucis liliacul, strivindu-l sub bluzită si, după ce l-a atins cu mâna a căzut grămadă, iar noi, tata si cu mine, am ăncetat să mai râdem, crezând că mama repeta o piesă nouă, străduindu-se să ne-o ănfătiseze ănainte de a fi prezentată la teatru. Dar pitigoii si presurile si vrăbiile si cintezele si măcăleandrii - tot păsăretul acesta cobora din zbor si ăsi făcea somnul pe ramurile brazilor din fata administratiei. Când luam lanterna si ăndreptam lumina ăntr-acolo, toate crengile erau ăncărcate cu păsărele trezite din somn, care stăteau neclintite, doar să ăntind mâna si să le culeg. Tot pâlcul acela de brazi era un magazin mare de păsări, aducând cu paginile colorate ale unui manual de ornitologie. Asa stăteau ănsirate păsărelele acelea lipsite de apărare, pe crengile brazilor care se legănau usor sub greutatea aripilor si a penajului păsăresc. Pe urmă, când se ăntuneca de-abinelea, ăncepea să se facă auzit vuietul jalnic al cucuvelelor. De undeva, de pe cer, din toate colturile acoperisului si de pe toate cornisele fabricii de bere, se auzea coborând, ca o chemare, suieratul lor subtire; uneori, aceste păsări de noapte ăsi dădeau semnale, chemându-se la un loc de ăntâlnire pe cosurile fabricii de bere sau ăn puturile de aerisire, si toti locatarii fabricii, auzind din toate părtile acest vaiet si această chemare tânguitoare, ne ăntristam nespus si ne gândeam la ultimele treburi pământesti ale omului, căci asemenea gemete si suspine au darul să răsucească ăn inima omului cutitul jalei. ăn noptile de vară, domnul Vañatko, paznicul de noapte al fabricii de bere, ăsi ăntindea mantaua militară pe iarba de sub teiul din dreptul basculei si se lungea pe spate; la picioarele lui zăcea credinciosul cătel Trik si, dumnealui, paznicul de noapte, stătea cu palmele ămpreunate sub ceafă si se uita la bolta ănstelată, stătea asa si privea, si stelele ăi cădeau ăn ochi, căci arborele mare si stufos al cerului era ăncărcat de stele si domnul Vañatko stătea si ăsi desfăta ochii cu sclipirea stelelor. ăi erau dragi bufnitele care zburau printre copaci, si zburau atât de jos deasupra lui si atât de tăcut, ăncât aceste bufnite se vedeau, dar nu se făceau auzite niciodată. Eu ănsă, le auzeam, dar acest auzit era ăntocmai ca acela când mai eram ministrant si umblam cu lămpasul aprins ămpreună cu preotul paroh ca să dăm muribunzilor ultima miruire, maslul cum i se mai spune; si, o dată, când am ajuns cu lămpasul aprins prea târziu, părintele paroh a deschis fereastra si muribundul s-a ăncovoiat si si-a dat duhul si sufletul lui a zburat pe fereastră scotând ăn clipa aceea un sunet aidoma sunetului bufnitei ăn zbor. Iar atunci când pe zidurile si pe cosurile fabricii de bere ăsi dădeau semnale si se adunau cucuvaiele si ăncepeau să schiaune ca niste cătei iesiti din minti, ei da, ăn asemenea nopti, paznicul de noapte alerga de fiecare dată spre slădărie, apoi spre sala de fierbere si spre ghetărie si striga ăn sus către cucuvaie, le certa, le ănjura si le ameninta cu bâta, de parcă ar fi fost niste strengari cocotati ăn pomi la furat de cirese. Dar paznicului de noapte ăi plăcea să se supere, ăi plăcea să strige, ăi plăcea să demonstreze zgomotos că se află la datorie, că e trez si stă de veghe. Asa se face că ăn asemenea nopti stăteam acasă si ascultam cu totii ănspăimântătorul cântec de ănmormântare al micutelor cucuvele si la ceea ce nu voiam să ne gândim avea grijă să ne atragă atentia paznicul de noapte care, cu strigătele lui, sublinia ideea cu creionul rosu, mai ăntâi rugând si, ăn cele din urmă, cerându-le pe un ton categoric tuturor cucuvelelor să-si ia tălpăsita si să ănceteze odată cu invocarea mortii, cu această chemare a nenorocirii asupra fabricii de bere si a locatarilor ei. Si abia după miezul noptii ăncepea să se bucure paznicul de noapte, umblând si trezindu-ne pe toti, ciocănind pe la ferestrele noastre si anuntându-ne, cu constiinta misiunii ăndeplinite, că micutele cucuvele au ănteles de vorbă bună, că deasupra fabricii de bere domneste linistea si pacea, iar el se va duce ănapoi să se ăntindă pe spate la poalele teiului si va păzi cu urechea casieria fabricii si cu ochii va privi la stele. Pe urmă, după ce adormeam, se auzea la fereastră o bătaie usoară. Asa se ăntâmpla uneori când o adiere de vânt legăna crengile merilor care ciocăneau cu gingăsie ăn geamurile odăilor noastre. O dată, tata stătea asezat pe marginea patului, asculta si vedea cum cineva bătea la fereastră cu o ăncheietură de deget ciolănos. Pe urmă, ne-am trezit cu totii speriati; ăn cadrul ferestrei ăsi făcuse aparitia o ănfătisare diavolească, un chip luminat atât de ănspăimântător ăncât, de groază, mama si-a astupat gura cu un colt al plapumei. Dar arătarea nu era altcineva decât domnul Vañatko, paznicul de noapte, care misca de zor lanterna, ămprăstiind ăncolo si ăncoace lumina chipului său, dându-ne a ăntelege că trebuie să ne spună ceva foarte important. Tata a deschis fereastra si paznicul de noapte ne-a arătat cu mâna spre niste siluete de care la ănceput ne-am speriat mai rău decât de chipul lui care ni se ănfătisase cu câteva clipe ăn urmă ăn cadrul ferestrei. Erau doar niste picioare albe ce păseau ăncet sau niste cămăsi albe fluturătoare. Si toate siluetele acestea se ăndreptau spre fereastra noastră si abia după un timp ne-am dat seama că erau slădarii nostri ăn izmene albe si mesterii mecanici ăn cămăsi albe si toti erau ciufuliti si buimaci de nesomn, dar toti, până la unul, ne arătau acelasi lucru, făcându-ne semn cu mâna să ne trezim si noi si să mergem cu ei, ăntrucât nu voiau să fie singurii cărora paznicul de noapte le curmase somnul dulce al miezului de noapte. Si cum era o noapte caldă, am iesit si noi numai ăn papuci si cămăsi de noapte. Si paznicul de noapte ne conducea spre grajduri si ăn timp ce ănainta se ăntorcea si ne făcea semne cu mâna si ne spunea că ne asteaptă ceva măret, că nu e vorba de un bou ca acela care anul trecut căzuse noaptea ăn groapa cu zeamă de bălegar, nici de hotii pusi ăn lanturi, asa cum se ăntâmplase acum doi ani când prinsese si legase doi ăndrăgostiti si-i adusese tatei la fereastră după miezul noptii; dar eu nu-l mai văzusem niciodată pe paznicul de noapte ăntr-o dispozitie atât de solemnă si plin de atâta mister ca acum. Si, dinspre grajduri, păseam tăcuti spre dogărie si, deodată, domnul Vañatko s-a ăntors si lanterna aprinsă atârna pe pieptul lui agătată de centura diagonală, si paznicul de noapte ne făcea semne cu ambele mâini să fim tăcuti, cât mai tăcuti, dirijându-ne ca pe o orchestră de coarde, cerându-ne să mergem ăncet, aproape plutind. Si ănsusi domnul Vañatko, paznicul de noapte, dădea la o parte frunzele late ale brusturilor si, cufundat până la brâu ăn bălăriile umede, ănainta printre tufisuri, luminând cu lanterna ăntunericul verde de sub bălării; slădarii ăn izmene albe sovăiau, dar mâinile paznicului de noapte ăi ispiteau din nou să meargă mai departe si mâinile lui erau atât de jucăuse si atât de ămbietoare, de parcă ar fi fost mâinile fermecate ale ielelor sau ale zânei pădurilor. Si tot mergând asa prin păduricea de brusturi, am ajuns ăn spatele dogăriei. N-as fi mers pe acolo niciodată. De când mă stiu, mi-a fost teamă cel mai mult de frunzele brusturilor care amenintau să-mi taie gâtul; niciodată n-am pătruns ăn urzicile si ăn locurile acelea mocirloase, cu brusturi ănalti; acum ănsă, eram atât de ispitit de mâinile paznicului de noapte, ăncât nici nu mi-am dat seama că o frunză tăioasă de brusture ămi rănise fruntea. ăn fine, domnul Vañatko a stins lanterna si ne-a condus ăn mijlocul livezii sub pomul cel mai ănalt, ăncărcat cu cirese pietroase ce ne orbeau cu sclipirea lor galbenă-trandafirie. Si mâinile paznicului de noapte arătau că am ajuns la destinatie, că, ăn sfârsit, marsul nostru s-a ăncheiat. Săteam acum cu totii sub pomul cu coroana stufoasă, ne uitam unii la altii, albul ochilor nostri lucea ca petalele ciresilor ăn floare, iar domnul Vañatko, aprinzând lanterna, ăndreptă conul de lumină spre crengile ănalte ale pomului. Si, uitându-ne ăn sus, ne-am desfăcut cu totii bratele de uimire. Sus de tot, pe una din crengi, stătea cocotată o pasăre mare, galbenă. Dormea. Era de mărimea unei rătuste aurii mai micute, ceva mai mare decât un grangur. Stătea pe creangă si dormea. Si noi priveam ăn sus, si tuturor ni se părea că pasărea aceea lumina ca un felinar aprins, că tâsnea din ea o lumină aurie. M-am ăntors si m-am uitat ăn ochii slădarilor - stăteau mereu cu degetele palmelor răschirate, cu bratele desfăcute si pe fetele lor se răsfrângea licărul galben al penajului păsării adormite. ăi vedeam parcă mai furmosi pe acesti slădari, datorită privelistii păsării adormite, si citeam pe fetele lor că pasărea galbenă a meritat să fie treziti din somn de paznicul de noapte, că se socoteau onorati de ceea ce vedeau. Ca si când pasărea aceea galbenă ar fi venit de undeva de pe meleaguri ăndepărtate, ca si când ar fi scăpat dintr-o grădină zoologică... Ca si mine, domnul Vañatko nu se uita la pasărea galbenă, ci se bucura de efectul pe care-l avea asupra acestor oameni pasărea aceea misterioasă. Până atunci fusese oarecum speriat, nefiind sigur dacă locatarilor fabricii de bere le va surâde ideea că fuseseră treziti, până la unul, ăn toiul noptii. Acum ănsă vedea, ca si mine, acelasi lucru - că pasărea galbenă, cocotată ăn inima celui mai frumos cires din livada fabricii de bere, ei da, pasărea aceea galbenă ăi ungea pe toti la inimă cu frumusetea ei neobisnuită.
- Asta-i pasărea din poveste, sopti mesterul slădar, mângâindu-si cu palma cămasa albă.
Asa arăta ămpăratul Franz Iosef, atunci când păsea evlavios ăn uniforma-i albă cu oită pe gât ăn fruntea cortegiului de Joia verde, spuse unchiul Pepin. Si, ăn clipa aceea, Pasărea galbenă a deschis ochii si s-a uitat ăn jos ăn ochii oamenilor. Si ochii ei aduceau cu niste pietre pretioase fixate ăntr-o montură de chihlimbar. Se uita ăn ochii oamenilor si stia că ochii oamenilor se uitau ăn ochii ei. Si când s-a săturat privindu-i, când credeam că o să lesin, pasărea galbenă a scos un oftat, un oftat adânc, si ăn clipa aceea a ănchis ochii si a adormit din nou cu căpsorul lăsat pe pieptu-i auriu.
- Bine ati făcut că ne-ati trezit, spuse tata, ceva atât de frumos n-am mai văzut niciodată...
Si toti, cu bratele ăn sus si pe vârfuri, am luat-o ănapoi de unde am venit. ăn dreptul grajdurilor, domnul Vañatko ne-a spus:
- Stiti cine era pasărea aceea galbenă? Vă spun eu. Era spiritul domnului Vasicek, măcelarul de la abatorul comunal. Armagedon. ăn felul ăsta, ne-a transmis salutul său si semnalul că ultima bătălie a izbucnit. Héhéhé...
Si izmenele albe ale slădarilor se depărtau, ăndreptându-se de-a lungul soproanelor spre odaia mare a slădăriei, iar cele două cămăsi albe, a mesterului dogar si a mesterului mecanic, ănaintau prin bezna noptii spre locuintele de serviciu. Paznicul de noapte ăsi stergea stropii de sudoare ce luceau pe el de parcă ăn clipa aceea ar fi iesit din apă, iar eu tremuram de frig si tata mi-a ăntins o mână si m-a condus ăn sigurantă acasă. Dar nu mai eram ăn stare să atipesc, spiritul măcelarului de la abator nu mă lăsa să dorm. ănainte de revărsatul zorilor m-am dat jos din pat, m-am ămbrăcat ăn liniste, ăn liniste am deschis usa si ăn liniste am pornit ăncet spre atelierul dogăriei. O ultimă stea mai strălucea pe cer. Când m-am uitat ăn sus, spre creasta ciresului, pasărea galbenă nu se mai afla acolo. Zburase, pesemne, cu acea ultimă stea, care acum se stingea pe bolta cerească. De atunci pasărea galbenă nu s-a mai arătat niciodată ăn incinta fabricii de bere, după cum niciodată nu s-a mai arătat ăn orăselul nostru domnul Vasicek, măcelarul de la abatorul comunal.




Vremurile bune de altă dată



Era la ceasul amiezii. Doi domni ăn vârstă, care tocmai se scăldaseră, stăteau ăntinsi pe scândurile ăncinse ale strandului galben si soarele dogorea atât de puternic, ăncât costumele lor de baie erau aproape uscate.
Cârciumarul ăsi mângâia pieptul păros, cu spice cărunte, si ăsi aducea aminte:

- Ultima afacere grozavă am făcut-o ăn pazăsopt. M-am prezentat la fabrica de bere din Velké Popovice, ăn preajma Sokoliadei. ămi zice presedintele: "Depuneti garantia si veti primi la stadionul Strahov cel mai mare stand, pentru ca mintea sănătoasă să sălăsluiască si ea ăntr-un corp sănătos." Zic: "Păi, pentru chiria asta ar trebui să dau cep pe putin la zece butoaie a două sute de litri." Dar presedintele berăriei ămi zice că ideea lui Tyrs e atât de profundă ăncât o să golesc nu zece butoaie, ci, cu sigurantă, patru sute de butoaie. Asa se face că am bătut palma si ne-am despărtit cu salutul: "Trăiască Sokoliada".
Doctorul ăncetă să se mai ungă cu alifia ămpotriva insolatiei.

- Da, ăncepu el, cum e ănceputul asa e si sfârsitul! De aceea ămi place să-mi aduc aminte cel mai mult de primele zile ale practicii mele ca medic. O, da! Era exact ăn prima zi frumoasă de primăvară, ca asta de azi, când am ănceput. Si ce noroc pe capul meu! Un băietel muscat de un câine turbat! ăn timp ce-l transportam la spital, dumnealui si-a iesit din minti, a sărit din tren si s-a zis cu el - dar, ce-i drept, ca prim pacient mi-a prezis o carieră promitătoare. Si, ce credeti, a doua zi o altă surpriză ămbucurătoare! Un cal muscă urechea unui argat, abia mai atârna urechea de lobul ei, iar eu i-am cusut-o, si dumneaei, urechea, s-a prins, pricepeti? s-a sudat! Ei, da, frumoasă era primăvara atunci când am ănceput...
- Vă cred, spuse cârciumarul ridicându-se ăn capul oaselor, apoi, săltându-se pe picioare, se duse la dus si rămase câteva secunde sub bătaia suvoiului de apă rece. După care se aseză din nou pe targă lăsând picurii de apă sclipitori ce siroiau pe trupul lui să cadă pe scândura uscată... Si reluă: Nevastă-mea ănsă, a tinut să-mi spună: "Ai grijă ce faci, nu te bizui pe nimeni si pe nimic, asigură-te!" Asa se face că am cumpărat o jumătate de vagon de cartofi si i-am depozitat ăn popicărie, după care am ănceput să umblu prin oras si am cumpărat tot ce se putea cumpăra. Pe Unra, carne de porc si mere si fileuri de morun, pe Bateriilor un cârciumar mi-a pus de-o parte câteva lăzi cu fileuri de ansoa, si ăn clipa ăn care mi-am dat seama că pentru această frumoasă idee ămi lipsesc gologanii, m-am ămprumutat cu două sute de mii de coroane de la frate-miu.
- ăn schimb mie, da, mie nu mi-a trebuit nimic pentru ănceput. Vă dati seama, asta se ăntâmpla pe vremea Austro-Ungariei, si ce să vă mai spun, până la urmă a dat peste mine norocul să mă ănsor cu o văduvă care mi-a adus cu ea doi copii, spuse doctorul visător, continuând să descrie nostalgic tot ce mai văzuse pe unde văzuse si ce mai pătimise ăn trecutul ăndepărtat: Ce să mai spun, ziua nuntii a fost, ăntr-adevăr, o zi norocoasă: unui asistent i s-a rupt teava pustii ăn timp ce trăgea cu arma si o bucată de fier i-a pătruns ăn cavitatea frontală. Iar eu i-am scos de acolo un centimetru de teavă! Pentru isprava asta m-a felicitat profesorul Jedlicka ăn persoană...
- ăntr-adevăr, mare noroc! si eu, cinstit vorbind, am căpătat atunci un cort mare, chiar sub tribuna oficială - telefon, zece prichindei, băietasi de prăvălie... numai că... vorba ceea... Sokolii erau, ideea era, bere era, ăn schimb, vremea nu era! Răcoare! Frig! spuse cârciumarul cu tristete si, cutremurându-se din tot corpul, reluă: Asa se face că a patra zi i-am spus nevesti-mi: "Cum vezi, mămico, cu berea nu merge, n-am vândut decât patruzeci de hectolitri si asta ar putea să primejduiască frumoasa idee a marelui Tyrs. Ne apucăm de tartine"... Si fata cârciumarului se lumină din nou: Asa se face că am ănchiriat o masină, am angajat sase femei la curătatul cartofilor, am adus două mii de pâini, am lipit ăn cârciumă patru mese, am ănsurubat pe ele masinutele de tăiat pâine... si am pornit afacerea!
Doctorul ăsi ămpreună mâinile sub genunchi si, mijindu-si ochii, se uita la soare:
- Mie, vremea nu mi-a pricinuit niciodată necazuri, fiindcă Austria era tot ce putea fi mai frumos. ăn o mie nouă sute treizeci, de sărbătorile Pastelui, totul era ănverzit, si, pentru desăvâsirea acelui superb imn al naturii, de Sâmbăta mare mi-a fost adusă ăn cabinet o servitoare care mi-a vomitat pe masă un ditamai vierme parazitar! Asa ceva nu mi se mai ăntâmplase ăn toată cariera mea de medic. Si, colac peste pupăză, ăn a doua zi de Pasti, când se umblă cu sorcova, un pustan a ănghitit o privighetoare. I-am recomandat să consume pâine din belsug si chiar ăn ziua următoare au venit la mine părintii lui să-mi spună, fericiti, că pustiul lor a ănceput iar să-i fluiere privighetoarei, si s-o ăngâne...
- Interesant, ăncuviintă cârciumarul, mutându-se ceva mai ăncolo pe scândura dogoritoare. ăn schimb, eu am trimis-o la primărie pe nevastă-mea. Acolo i-au spus: ăn regulă! Si pe loc am ănceput să transport la Strahov, cu masina, mii de tartine. Colegii se minunau, se cruceau, dar eu vindeam. Princhindeii se duceau cu tartinele departe, până ăn spatele stadionului, acolo unde se ăncolonau Sokolii. Le dădeam saptezeci de haleri de fiecare tartină si câstigau băietasii bănuti frumosi, ca să nu mai spun că, ăn acelasi timp, sustineau si ăntăreau o idee frumoasă... Colegii veneau si mă ăntrebau: "Nu-mi vinzi si mie o lădită cu macrouri? O, lădita cu fileuri de morun?" Si eu le răspundeam: "Nici gând! Asta ar ănsemna să mă ămpotrivesc ideei sokolilor care spune că numai cel puternic merge ănainte!" ăn clipa aceea cârciumarul se săltă ăn capul oaselor, si, sprijinindu-se cu mâinile de scândura ăncinsă, ăl privi pe doctor drept ăn fată. După care, reluă, punând accent pe fiecare cuvânt: Si, iată, ăn felul ăsta, eram aproape singurul care vindeam tartine. Nici n-aveam timp să tin o socoteală. ăndesam ăncasarea zilnică ăntr-o fată de masă, o legam si mai puneam ăn ea un biletel cu data respectivă! Si, rostind aceste cuvinte, cârciumarul se lăsă din nou pe spate si, cu fata numai zâmbet, ăsi mângâia fruntea ănteleaptă.
- ăsta zic si eu, succes, spuse cu invidie doctorul, stergându-si cu podul palmei sudoarea ce tâsnea din trupul lui. De un noroc asemănător am avut si eu parte după noptile sfintilor Filip si Jakub. Un măcelar jupuise un hoit si se ămbolnăvise de vărsat de vânt. L-am tratat si, până la urmă, m-am molipsit si eu, si asa se face că toti medicii m-au invidiat, fiindcă au scris despre mine toate ziarele si revistele de specialitate. Din povestea asta s-a născut ănsă o mică neplăcere. Bătea clopotul vestitor de moarte si primarul si-a ănchipuit că măcelarul cu pricina si-a dat duhul, drept care i-a poruncit omului de servici să se ducă la el cu sicriul. Dar măcelarul a tâsnit din casă cu cutitul, a luat ăn suturi sicriul de l-a făcut surcele si tot ăn suturi l-a adus pe omul de servici până ăn cabinetul meu. Câteva săptămâni n-am putut să mai apar ăn public, ăncheie doctorul ridicându-se ăn picioare; dar, uitându-se la scândură, ăsi dădu seama că sudoarea ănscrisese pe ea conturul părtilor trupului său. Asa stând lucrurile se ăntinse pe scândura uscată, alături de cârciumar, si reluă: Un caz frumos a fost si acela când unui potcovar i-a zburat ăn ochi o zgură aprinsă si potcovarului i se părea mereu că vede ăn fata lui statuia unei femei despuiate. I-am scos zgura din ochi, dar ochiul i s-a scurs. "Păcat de statuia aceea arătoasă!", mi-a spus atunci, oftând, omul acela bun si cumsecade. Da, ziua aceea a fost, ăntr-adevăr, o zi minunată! Plouase, pe urmă a răsărit soarele si, odată cu curcubeul, a plecat din cabinetul meu potcovarul cu ochiul ănfăsat... Pe mine, ăn general, m-a ănsotit prin viată poezia.
- Si pe mine, se grăbi să spună cârciumarul. Ce-i drept, mai toti negustorii m-au ănjurat atunci la Sokoliada aceea, dar eu le-am răspuns: "Nu vă e rusine?! Ce fel de cehi sunteti?!" Da, fiindcă eu eram patriot. Pe urmă, trei zile ăn sir, după Sokoliadă, am stat cu nevastă-mea si am socotit... Si, săltându-se, cu o miscare zvâcnită, ăn capul oaselor, cârciumarul ăsi holbă ochii, ca atunci când se rătoia la colegii săi, si spuse: Ne-am ăncuiat ăn cârciumă, si am ănceput să desfacem fetele de masă una câte una si, cinstit vă spun, mă luase cu călduri de atâta numărat; dar ăi dădeam ănainte, nu ne opream, si după ce am desfăcut a patra boccea, mi-am dat ăn sfârsit seama că ideea lui Tyrs nu e frumoasă, ci minunată, căci următoarele boccele erau toate ale mele. Opt boccele am câstigat... ăn total, trei sute de mii! se jură cârciumarul, asezat ăn genunchi si uitându-se drept ăn ochii doctorului, pe care acesta nu-i deschidea.



(Din volumul Universul meu, în pregătire la Ed. Univers)