Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dragă Angela, de Eugen Negrici

Nu am scris până acum despre poezia ta dintr-un motiv foarte simplu: nu am simţit nevoia să mă desprind de ea. Mai mult, aş zice că, dată fiind calitatea drogului, mi-a fost imposibil. De la primul contact cu forţa, insolenţa, stranietatea versurilor tale, m-am simţit dependent de uraganul pe care mi-l transmiteau ele, învolburându-mi arterele şi răscolindu-mi celulele.
Ce altceva aş fi putut face decât să aştept cu o nerăbdare masochistă noile doze, căci de patru decenii eşti dealerul meu de uimire. În tot acest timp, dar chiar în tot acest timp – spun asta cu gândul la atâţia poeţi care şi-au pierdut suflul, s-au muiat, acomodându-se, conformându-se, aderând la convenţii şi la ei înşişi – nu ţi-ai domolit elanul negru al destrucţiei. Ai riscat fără încetare, ai aruncat în criză categorii, precepte şi habitudini critice, ai călcat în picioare interdicţii, ai ultragiat şi blasfemiat, şi ai păşit cu o sumbră indiferenţă peste mormanele de gunoi ale bunului-simţ estetic: „Şi peste toate acestea trăiesc eu/ Aprinsă, rănită, mereu”.
Acest fel de a înţelege fapta poetică şi însăşi lumea bizară ieşită din uterul tău însângerat nu au fost omologate uşor într-o literatură dominată încă de viziunea populară asupra poeziei ca spaţiu melodiosserafic, într-o literatură controlată de critici formaţi la şcoala metafizicii luminoase, a idealităţii pure, nepregătiţi să suporte un ţipăt expresionist de o asemenea intensitate. Greu de crezut, dar până la urmă acest copil isteric a fost adoptat. Suflul interior al frazării – vuietul fierbinte al unei topitorii gigantice – s-a dovedit capabil să aglutineze fracturile sintactice, distorsiunile, derapajele imaginaţiei, să topească erorile şi extravaganţele şi să impună o asemenea poezie. O poezie ce pare tot timpul a fi pe punctul să eşueze estetic, tocmai pentru că vrea să spună adevărul cu brutalitatea adevărului. Teribila ta luciditate introspectivă, trăirea sfâşietoare a fiecărui cuvânt al mărturiei tale creează o tensiune nemaiîncercată în poezia noastră, tensiunea brizantă a exasperării ce precede autodistrugerea. Şi pentru că am ajuns la autenticitate, aş vrea să-ţi spun că nici un poet nu m-a obligat – în măsura în care o faci tu – să-l asociez poeziei lui. Obligat am fost de regulă să disociez, şi dacă stau să mă gândesc, pe ce altceva se bazează cariera unui critic. Ai dreptate să observi că „Cei care nu îmi vor decât poezia/ nu îmi vor poezia. poezia mea are sânge şi carne/ o frunte îngustă şi un trup de femeie.”
De regulă, poeţii expresionişti s-au mulţumit să caute în jur echivalenţele stării lor sufleteşti. Planul formal gesticulant, configuraţia limbajului, stilul strident şi abrupt, formulările lor explozive, nestăvilite, dezarticulate, opuse oricărui estetism dulceag şi evanescent ne obligau să le observăm starea. La tine e ceva mai mult decât atât. Planul formal al poeziei tale, impulsurile deformatoare, formele grimasante par a fi corelativele obiective nu ale unei stări, ci ale unei fiinţe, ale fiinţei zămislite de aceasta. Cititorul e constrâns să vadă acolo o fiinţă, căci distanţa dintre eul poetic şi poezie s-a topit şi, într-o uimitoare măsură, obiectul s-a identificat cu subiectul:
„Doamne, cămaşa mi s-a subţiat şi a devenit una cu mine”. Ce fel de făptură văd eu ridicându-se din spasmele poeziei tale şi mai ales ce mă încântă să văd? Şi mă şi consolează. Văd o fecioară zănatică, o fanatică neguroasă, capabilă să-şi trăiască idealul până la sinucidere, o adolescentă kamikaze care se va face una cu poezia ei detonatoare pe care o poartă la sân.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara