Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Dreapta vs stînga (final) de Mihai Zamfir

De la un capăt la altul al cărţii lui Ion lanoş i, contaminînd fiecare pagină, o separaţie profundă şi obsesivă stră- bate Internaţionala mea: diviziunea gravă dintre stìnga politică şi dreapta, entităţi – în viziunea autorului – aproape metafizice.

Este necesară o imensă doză de prezumţie pentru a afirma, aşa cum o face memorialistul în finalul retrospectiv al cărţii:
„... de ce sunt în continuare de stînga? Răspund: din cauza nedreptăţilor şi a nedreptăţiţilor. Căci înainte de a fi ideologică, stînga este socială. Dacă lumea de ieri, trăită de mine, a fost rea, nici cea pe care o contemplu azi nu e bună” (p. 848).
Asta nu înseamnă decît că a fi de dreapta denotă, în orice caz, egoism, lipsă de solidaritate umană, indiferenţă la suferinţa din jur; pe cînd a fi de stînga înseamnă a te situa de partea bună. Chiar aşa să fie? Asta a însemnat, în secolul XX, „a fi de dreapta”? Solidaritatea cu suferinţa să fi impresionat doar o parte a spectrului politic, aşa cum se configurase el din secolul al XIXlea şi pînă astăzi?
În realitate, calamitatea instalată durabil pe o treime din suprafaţa globului pămîntesc, comunismul adică, acţionînd cu forţă destructivă asupra celei mai mari părţi din populaţia ţărilor sovietizate, a schimbat radical sensul noţiunilor de dreapta şi stînga. Suferinţa colectivă de mari proporţii, sistemul asasinatelor în masă dirijate de stat au transformat profund conştiinţele, fie ele de stînga, de dreapta sau indiferente la politic; viaţa comună dintr-un lagăr de concentrare nu numai că anulează pînă la disoluţie diferenţele ideologice cu care prizonierii intraseră în lagăr, dar creează noi criterii de evaluare a existenţei. Între 1947 şi 1990, timp de aproape o jumătate de secol, România se transformase într-un uriaş lagăr de concentrare, iar ţările din jur la fel. Existau, fără îndoială, lagăre ceva mai umane (Polonia), altele de-a dreptul sinistre (Albania), dar sistemul ţării egal lagăr de concentrare a fost instalat oriunde armata sovietică pusese piciorul.
Insesizabile în aparenţă, schimbă rile conştiinţei politice a locuitorilor din „lagărele naţionale” s-au dovedit însă dramatice. Tradiţionala diviziune dreapta vs stînga a dispărut. Să spunem doar că stîngă, total compromisă de realitatea zilnică vizibilă cu ochiul liber, şi-a văzut esenţa doctrinei dizolvîndu-se, înlocuită cu propaganda oficială a partidului-stat. Iar dreapta şi-a dat seama că există lucruri mai importante decît banii, într-o societate unde, de altfel, 90% din oameni nu mai aveau aproape nici un ban şi trăiau la limita indigenţei. Aşa că diferen- ţele sociale au început să poarte alt semn. În locul dreptei şi al stîngii, regruparea s-a făcut între oameni cinstiţi şi lichele, între persoane lucide şi masa apaticîndoctrinată.
Ar fi fost poate prea mult să cerem unui actor implicat intim în procesul istoric dintre anii 1950- 1990, adică lui Ion Ianoşi, să se distanţeze suficient de materia tratată pentru a observa această capitală transformare. Cu un singur lucru însă filozoful Ion Ianoşi ar trebui să fie de acord – şi anume cu dizolvarea în anii noştri a noţiunilor sociale tradiţionale de dreapta şi stînga. Îl desfid ca, aruncînd o privire asupra politicienilor din România anului 2013, să-mi spună cine e „de dreapta” şi cine „de stînga”! Sciziunea între oameni cinstiţi şi lichele o observăm însă cu toţii, fără greutate.
Pentru cei care citesc astăzi autobiografia lui Ion Ianoşi, confruntarea dintre extremele spectrului politic tradiţional nu mai spune, poate, mare lucru. Mi-e teamă că va spune tot mai puţin pe măsura trecerii anilor. Atunci, această fascinant de amănunţită Istorie nu va mai fi citită cu un ochi „de stînga” ori cu unul „de dreapta”, ci cu o privire culturală ori aculturală, cu interes intelectual sau cu opacitate. Cam pe aici va trece frontiera viitorilor lectori ai Internaţionalei.
Pentru că, trebuie s-o spunem, cărţi precum Internaţionala mea se prezintă faţă de cititori într-o poziţie ambiguă: pe tinerii născuţi în preajma lui 1990, pe cei care n-au trăit comunismul, cartea îi poate interesa doar pe jumătate. Pentru vîrstnici, pentru cei din generaţia lui Ion Ianoşi, opţiunile politice proprii condiţionează fatal receptarea cărţii. Internaţionala mea va începe să fie interesantă abia peste 2-3 decenii, cînd comunismul va fi devenit amintire, iar cronica detaliată a unei perioade incredibile se va fi transformat în document din ce în ce mai preţios, într-un fel de roman.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara