Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Droguri şi hobbiuri de Alex. Cistelecan


Dacă îmi amintesc bine, şi îmi amintesc bine, prefaţatorul elogia acest roman, printre alte motive, mai ales pentru acela că, în sfârşit, acesta are un final reuşit din punct de vedere literar, lucru, se pare, atât de rar mai nou în literatura noastră. Ceea ce mi-a trezit numaidecît (căci era vorba de însuşi Florin Iaru, deh!, care garanta) curiozitatea: vreau să văd şi eu ce înseamnă un final "potrivit", "reuşit", într-un roman despre droguri. Ei bine, nu mică mi-a fost stupoarea când am văzut că finalul mult lăudat nu era altceva decât pur şi simplu plictisul autorului. Acesta era finalul, vă asigur, pentru că am căutat în zadar ceva care să-i urmeze în carte. Asta era tot: câteva nopţi de droguri, sfârşite printr-o noapte de plictis. Iar aceasta, la rîndul ei, concretizată într-o decizie matură. Vreţi să ştiţi cum arată, aşadar, un final reuşit? Nu e nimic altceva decât un imens căscat. Da, hotărârea de a pune punct romanului şi, automat, experienţei drogurilor, nu este justificată de autor decât printr-un brusc şi iremediabil plictis. De unde trag concluzia (n-am încotro) că marele merit şi marea reuşită a autorului constau în simplul fapt, în norocul său chior de a se fi plictisit el înaintea mea, cititorul. Ceea ce înseamnă că, dacă un cititor răuvoitor ar anunţa că el, dimpotrivă, s-a plictisit deja pe la jumătatea romanului, cel puţin tot eşafodajul spectaculos şi atât de lăudat al finalului ar sări în aer.

Mergând mai departe, ar trebui să ne întrebăm cum de reţeta aceasta, de real succes după cum se pare, a blazării apoteotice, n-a fost aplicată şi până acum: de ce Hegel nu s-a oprit şi el pe la jumătatea muncii lui, din aceleaşi motive? De ce nu ne-am opri cu toţii din scris, pe la pagina o sută, să zicem, stabilim noi prin convenţie, invocând o bruscă plictiseală? Tot ce contează în fond e să ne plictisim înaintea cititorului. Important e să nu fim noi fraierii. Şi-atunci mai bine mai repede decât mai târziu. Un roman mai scurt e a priori mai bun decât unul mai lung.

Desigur, autorul romanului Real K nu uită să se situeze într-o postură aproape pardonabilă: printr-o dibace strategie de contra-publicitate, adică de publicitate prin neasumare, el nu uită să ne relateze că, în fond, grija lui pentru opera sa i se concentrează abia undeva în zona şezutului. În carte nu se uită, astfel, a ni se preciza toată peripeţia la care a luat parte textul înainte de publicarea lui: cum acest text a fost găsit orfan, sărman şi abandonat de către autor, undeva pe Internet, iar de acolo salvat, tipărit şi publicat din grija unui alt om de bine. Dar toată situaţia asta nu face decât să sporească ipocrizia actorilor. Îmi amintesc cum actorul principal al filmului Pianistul spunea, într-un interviu pe care l-am văzut fără să vreau, că, pentru a putea fi autentic în rolul său de refugiat evreu din ghetoul din Varşovia, în perioada filmărilor a mâncat mai puţin decît de obicei şi, mai mult de-atât, şi-a vândut maşina! Iată un exemplu opus de asumare trucată, de curată demagogie emfatică. Dar în cazul nostru de faţă, cel al neasumării, cu care ne ocupăm aici, avem paradoxala situaţie, dar la fel de demagogică, în fond, a unui autor care primeşte alocaţii pentru copii pe numele avortonilor săi: foarte probabil acelaşi autor, care şi-a recuzat opera înainte chiar de a o produce, nu a avut nici o problemă de stomac sau de plictis atunci când a semnat pentru drepturile de autor (oricîte vor fi fost acestea). Desigur, nu putem nega (şi nici nu vrem) unele merite inerente romanului şi autorului în discuţie: căci, până la urmă, într-un curent cultural în care lumea, de obicei, se plictiseşte deja dinainte de a scrie şi, din păcate, mai ales în timp ce scrie, reuşita lui Dragoş Bucurenci de a se plictisi abia după o sută de pagini este deja aproape o dovadă de rezistenţă în onestitate.

Real K este, de altfel, prezentat direct de pe copertă ca un cert viitor roman-cult. Cam la aceeaşi dimensiune la care Trainspotting, de exemplu, poate trece drept un film manifest al unei întregi generaţii. Gest care n-ar fi deloc scandalos prin nihilismul său afişat: că generaţia actuală, în absenţa totală a oricărui destin istoric, nu are nici o altă alternativă viabilă în faţă în afara drogului, este, deocamdată şi pentru mulţi ani de-aici înainte, ceva profund adevărat. Însă ar trebui să suspectăm deja orice producţie culturală, indiferent dacă de underground sau de rang universitar, care se propune a fi purtătoarea ei de cuvânt. Toate aceste producţii duhnesc de la o poştă a ideologie. În Real K autorul romanului s-a plictisit de droguri, ca atare consideră că ajunge atât din partea lui. E timpul să revină, fresh ca-n prima zi, la birou. Ceea ce, chipurile, nu împiedică transformarea operei sale într-un adevărat manifest al noii generaţii, după cum presimte febril prefaţatorul cărţii. Ceea ce se scapă din vedere aici este că, atât în cazul acestui roman, cât şi în celălalt exemplu de operă-cult pe care l-am menţionat, declaraţia aceasta de identitate non-conformistă, rebelă, a unei generaţii este imediat deturnată în ideologie. Aparent, ceea ce avem în faţă sunt nişte oameni, ce mai!, o generaţie întreagă care iată, ce trist!, în această lume meschină, nu pot decât să se refugieze în droguri. Dar ceea ce e cu adevărat suspect la aceste producţii culturale este, în fond, supremul lor conformism: Renton, în finalul Trainspotting-ului, după ce produce speech-ul său nihilist, nu uită să lase o parte din banii furaţi prietenului Spud. Fireşte, cine l-ar fi iubit altfel? Ceea ce deja ne face să ne gândim că toată retorica lui "I choose not to choose life: I choose something else" sau "The truth is that I'm a bad person" era, în fond, pură retorică. Filmul nu se încheie înainte ca Mark Renton să ne asigure că are de gând să se metamorfozeze într-un om de treabă. Ceea ce-i bine. La fel cum Dragoş Bucurenci nu pune pixul jos până nu ne asigură că nu mai ia droguri. Ceea ce e, din nou, foarte înţelept. Dar toate aceste finaluri care mimează o reconciliere cu lumea sunt, de fapt, nişte blaturi grosolane. Ceea ce lipseşte din aceste opere este chiar conflictul: lupta: meciul. Teza şi antiteza, adică dialectica, pentru numele lui Dumnezeu, dacă vrem să specificăm până acolo. Cu toate astea, ele nu uită să producă o sinteză: toate au o morală adâncă. De unde se obţine morala aceasta, nimeni nu ştie. Nimic din ceea ce precedă finalurile nu duce, de fapt, la acestea. Dimpotrivă, ele nu sunt decât nişte deturnări nejustificate a tot ceea ce le preceda: un fel de as scos din mânecă în ultima clipă - se-nţelege, ultima clipă fiind ultima din simplul motiv că ne e somn. Dar ce nevoie avem, în fond, de o mărturie venind din partea unui om care deja nu mai crede în ceea ce spunea acum zece pagini? De ce să luăm în serios pe cineva care se trădează deja de unul singur şi nesilit de nimeni? Ceea ce se întâmplă aici e că opere care, la prima vedere, se prezentau drept devastatoare în duritatea lor gravă, nici măcar nu-şi iau subiectul în serios. Ele devin automat un fel de cărţi de vacanţă: ce mi-e comoara din insulă, ce mi-e o porţie de chetamină. Luni oricum trebuie să merg la serviciu. Aceste producţii, altfel de real succes, "reuşesc" tocmai acolo unde eşuează: la capătul romanului sau al filmului, toată experienţa drogului nici măcar n-a existat. Ea nu lasă nici o urmă în autor, de ce ar lăsa în cititor? Astfel încât ceea ce se dorea a fi mărturia unor experienţe extreme se destramă în lipsa însuşi subiectului lor: care experienţe extreme, din moment ce ele pică la cel mai mic plictis? Aşa cum ni-l putem imagina pe Renton la patruzeci de ani făcând pe funcţionarul docil, la fel ni-l putem imagina pe autorul acestui roman-manifest, al acestui roman-cult, ca fiind deja unul din acei oameni minunaţi care îţi barează accesul la orice experienţă posibilă prin refrenul lui "aşa făceam şi eu când aveam vârsta ta. O să mai creşti şi o să vezi". În cele din urmă, acest refren înţelept este tot ceea ce aceste cărţi reuşesc să transmită: "drogs are bad ". Ceea ce e cu adevărat minunat la aceste producţii culturale este grija lor de a se şterge pe picioare înainte de a ieşi din casă, grija autorilor de a şterge orice urmă a cărţii şi a experienţei relatate înainte de a ieşi din text. Până când ne întrebăm, derutaţi: care droguri, că văd că n-ai nimic? Sau, şi mai zăpăciţi: de ce să mai scrii atunci despre droguri când poţi să scrii la fel de bine despre sarmale? La aşa revoluţionari, ce nevoie mai avem de poliţişti?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara