Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Drumul spre sine de Tudorel Urian

După ce, în anii din urmă, a cochetat mai mult cu proza, Mariana Codruţ a revenit la poezie, domeniu în care îşi câştigase o bună notorietate pe la mijlocul anilor '80. Cărţile sale mai noi, în poezie sau în proză, sunt, până la urmă, o reverberaţie în timp a literaturii generaţiei optzeciste. Lecţia textualistă nu a fost uitată, montura intertextuală mai provoacă jocurile minţii, aluziile culturale dau savoare cotidianului. Există, pe de altă parte, în versurile Marianei Codruţ şi o tentaţie a socialului - mai ales în varianta antisocială -, a omului pe cale să-şi piardă propria identitate într-un peisaj citadin agresiv, absurd, imprevizibil, grobian, vulgar, specifică mai degrabă poeţilor din anii '90 şi mai cu seamă celor debutaţi după anul 2000, fără însă ca poeta ieşeancă să aspire la viziunile expresioniste, groteşti şi foarte sexualizate ale acestora din urmă. Paradoxul liricii Marianei Codruţ - dacă se poate vorbi de aşa ceva - este acela că deşi oferă o consistentă senzaţie de déja vu (ca modalitate de construcţie a poemului, dar şi prin intertextualitate) poezia încalcă până la urmă cu nonşalanţă toate regulile generaţioniste fiind, în final, destul de greu de clasat. Nu este mai puţin adevărat că hibridul textualisto-vitalist produce efecte poetice dintre cele mai notabile, graţie sensibilităţii câtuşi de puţin comune a autoarei. Micuţul volum Ultima patrie (mai degrabă o plachetă în care versurile nu ocupă mai mult de cincizeci de pagini) este emblematic pentru caracterul transgeneraţionist al poeziei Marianei Codruţ. Titlul sugerează deopotrivă poezia patriotică din anii de glorie ai comunismului, dar şi producţiile sarcastice ale perioadei de tranziţie, gen Mihail Gălăţanu, Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu. Până la urmă, nu este nici una, nici alta, dar, fireşte, fiind o carte scrisă în vremea din urmă, viziunea autoarei este mai apropiată de cea de-a doua categorie amintită. Există şi în versurile Marianei Codruţ o Românie a tranziţiei care nu diferă mult de cea nemurită în versurile poeţilor generaţiei 2000: "noaptea începe simfonia apei în ţevi/ şi în veceurile gâlgâitoare, simfonia râsetelor/ înfundate şi a paturilor scârţâind, peste care/ muzica de jazz a ţipetelor Ťnu da, tată!ť/ şi Ťfutu-ţi, curva dracului, nu m-ai făcut tu/ pe mineť e cea mai tare." (p. 6) Printr-un inedit paralelism, autoarea încearcă să identifice personajele literare care şi-ar putea afla un corespondent în peisajul social al celor care ocupă o scară de bloc. Blocul se transformă în bibliotecă. La fel ca în lumea reală, cărţile devin, la rândul lor, un fel de apartamente în care locuiesc personaje care, în funcţie de trăsăturile lor specifice de caracter fixate de autori, stabilesc între ele tot felul de relaţii. Viaţa în blocul livresc se dovedeşte până la urmă la fel de plină de miez şi de agitată ca şi cea a oamenilor de diverse categorii sociale care populează un bloc real. Fără a fi de mare originalitate, acest tip de joc intelectual (a ghici persoanjele livreşti care se întrezăresc în spatele unor oameni reali întâlniţi accidental) excită imaginaţia şi poate da, uneori, substanţă poemului. Pentru Mariana Codruţ este un bun prilej pentru a face cu ochiul, nostalgic, literaturii optzeciste, în care aluziile culturale şi intertextualitatea erau la ordinea zilei. Combinaţia dintre oamenii tranziţiei şi personajele mai mult sau mai puţin celebre din cărţi este întortocheată, precum mintea unui intelectual care a trecut prin textualism: "nişte cărţi pe rafturi închipuim noi în bloc:/ fetele lăutarului din fanfara fostului Combinat/ de fire şi fibre sintetice sunt sigur ŤApolodorť: taica/ plecat în Italia câştigă bine cu goarna lui uriaşă, iar ele/ visează casa promisă (cu baie mare şi balcon)/ ca pinguinul sus-zis Labradorul; Iedera, copila peltică/ de asistentă, e ŤMicul prinţť; ea cade-n şpagat sub bătător,/ să ne uimească, iar soarele-i umblă prin păr/ cu picioroange moi, aurii; doctorul de la parter e ghidul/ ŤCum să ajungi miliardarť comentat de Hagi Tudose; Rizo cel tuciuriu e ŤTom Sawyerť, insul cu sabia ninja/ coboară direct din Murakami sau Fane Spoitoru,/ iar bătrâna Doucement înoată-n muslinul fumuriu/ al lui ŤForsyte saga.ť cât despre grasul sforăind/ de-ndată ce pune capul pe perne, nu e om de rând;/ el este domnul ţării româneşti". (p. 7) Între spectacolul tranziţiei româneşti şi amintirile despre cărţile care i-au marcat viaţa, se întinde, ca o magmă, singurătatea autoarei. Ea priveşte, când cu o curiozitate amuzată, când plictisită, spectacolul străzii, îşi aminteşte titluri, personaje şi întâmplări din cărţile care au fascinat-o în timp, dar, în mod paradoxal, această vânzoleală, uneori dezarticulată, nu face decât să-i potenţeze propria singurătate, tentaţia de a se retrage în propriul sine. Acesta devine refugiul ultim, locul în care totul se descompune pentru a se recompune în planul artei. Prin această permanentă întoarcere la sine, poezia Marianei Codruţ seamănă, dincolo de diferenţele stilistice evidente, cu poezia şi proza Norăi Iuga. Ca şi acolo, dar fără problematizarea, tensiunea emoţională şi organizarea materiei după principiul dicteului automat, este vorba despre combustiile unui suflet pus în faţa spectacolului vieţii şi a fascinantelor poveşti din lumea literaturii. În ameţitorul ritm al vieţii cotidiene, scindat între lumea reală şi lumea fictivă, poeta este incapabilă să îşi găsească eul intim. Scopul final al poeziei, ultima patrie, devine până la urmă anticul îndemn la descoperirea propriului sine. O spune explicit autoarea într-un poem profesiune de credinţă: "scriu poezie împotriva lumii din mine/ cu naşterea mereu amânată: oraşul din ea are culori orbitoare,/ oamenii au feţele în ceaţă,/ numai eu nu mă văd deloc.// tot timpul cu ghionoaia pe urme,/ îi simt flăcările lingându-mi ceafa: îmi tai părul, îl arunc peste umăr şi el se face o punte pentru ea/ las în spate ani buni de viaţă/ şi ei se fac un râu cald pentru ea; îi arunc soarele uriaş de sub coaste şi el se întunecă:// fiindcă/ pe întuneric ea poate mai bine să mă atace" . (p. 45) Chiar dacă musteşte de viaţă, sau poate tocmai de aceea, poezia Marianei Codruţ emană un preponderent sentiment de singurătate. În umbra spectacolului cotidian se consumă drama unui suflet tot mai însingurat şi înnegurat. Cortina de fier de pe vremea războiului rece a fost înlocuită cu alta, la fel de grea, dar pentru care nu mai există nici un fel de Yalta/Malta: cea a timpului, a vârstei care înaintează inexorabil şi restrânge treptat accesul la toate bucuriile tinereţii. Unul dintre poemele cele mai grave ale volumului Ultima patrie se numeşte chiar după cortina de fier: "a plecat şi tatăl/ cu pulpele albastre/ sculptate de schije:/ între mine şi ţara juneţii/ a căzut cortina de fier// pe străzi înghesuite şi moi/ îmi bag soarele pe gât/ vara se duce/ mult mai departe/ decât America." (p. 41) În cele doar cincizeci de pagini ale cărţii, Mariana Codruţ trece în revistă aproape toată istoria poeziei româneşti, de la versurile în metrică populară până la poemul filozofic şi satira social-politică, pentru a sublinia o situaţie veche şi ea de când poezia: singurătatea artistului, imposibilitatea biologică a omului de a fi fericit. Este o concluzie tristă de care, inevitabil, ne izbim cu toţii mai devreme sau mai târziu. Ultima patrie se află în noi înşine şi doar marii iresponsabili sunt cei care nu vor putea să descopere la momentul potrivit acest truism. Mariana Codruţ este una dintre scriitoarele foarte interesante, lansate în anii '80, cu un destin oarecum ciudat. Toată lumea îi recunoaşte valoarea şi talentul atunci când numele său apare într-o conversaţie, dar puţini sunt cei care să o plaseze din proprie iniţiativă în tabloul prozei sau al poeziei actuale. Existenţa sa literară se află într-un fel de con de umbră care nu are nici o legătură cu valoarea, general recunoscută, a poemelor şi povestirilor sale. Cu siguranţă, este unul dintre autorii de azi al căror loc în peisajul literar contemporan ar trebui (re)discutat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara