Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Dubla pledoarie de Mihai Bădic


Incredibil de multe lucruri se pot învăţa citind cărţile hulite. Ele nu sunt niciodată eronate în mod absolut. Fiindcă, dacă ar fi aşa, nu am avea decât să inversăm tezele şi am obţine adevărul pur, sau ceva foarte apropiat. De pildă lucrarea Mic dicţionar filozofic apărută în Editura de stat pentru literatură politică în 1954, sub redacţia lui M. Rozental P. Iudin. Se atrage atenţia după pagina de titlu că... "reflectă hotărârile Congresului al XIX-lea al PCUS" (?!). În plus s-a ţinut seama "şi de observaţiile critice şi de părerile... primite din partea cititorilor" după publicarea primelor ediţii.
Printre inepţii antologice şi obsesii ce se apropie de patologic ajungem la articolul: "Cibernetică - pseudoştiinţă reacţionară care a apărut în SUA după cel de-al doilea război mondial...". Acest item a mai fost citat după 1989, totdeauna cu sens peiorativ. Niciodată însă, el nu a fost analizat în întregime, comentatorii limitându-se la aceste prime cuvinte ale definiţiei. Recitind de curând pagina respectivă, cu o dorinţă ascunsă pentru un amuzament maliţios, am constatat că efectul se lăsa aşteptat. Textul nu mai părea atât de absurd: "Adepţii ciberneticii o definesc ca pe o ştiinţă universală despre legăturile şi comunicaţiile în tehnică, despre fiinţele vii şi viaţa socială, despre "organizarea generală"... Prin aceasta, cibernetica consideră ca fiind identice legăturile reciproce mecanice, biologice şi sociale...".
Dacă punem în paranteze adjectivele caracteristice luptei de clasă obţinem un text care, cu uşurinţă, ne aduce amine de Spengler şi Toynbee ori de Omul unidimensional al lui Marcuse. Nu era deloc departe nici de unele poziţii mai vechi sau mai noi ale bisericii creştine, faţă de aceste tehnici avansate: "Cibernetica exprimă în mod pregnant una din principalele trăsături ale concepţiei şburghezeţ despre lume - inumanitatea, tendinţa de a transforma oamenii şmunciiţ într-o anexă a maşinii, într-o unealtă de producţie şi o unealtă de război. Totodată cibernetica se caracterizează prin următoarea utopie (imperialistă): înlocuirea omului viu, care gândeşte... printr-o maşină...". Aşadar, până nu demult aş fi putut miza orice sumă pe valoarea argumentaţiei negatoare a deja celebrei definiţii. În urma unei analize profunde am decis că instabilitatea emoţional-perceptivă se datora unor întâmplări relativ recente. Trei au fost deci faptele care au zdruncinat convingerile mele. Mai întâi vizitarea pur întâmplătoare a mai multor săli tip Internet-Café. În secundar lecturarea perpetuă a Omului recent. Şi, în fine, eşecurile suferite în lupta cu PC-ul atunci când avusesem de rezolvat nişte probleme strict ştiinţifice (să zicem de fizică şi matematică). Riscând deci o atitudine amfibolică am hotărât că textul cu pricina se preta la pledoarii antagonice. Cu şanse charismatice sensibil egale poţi susţine sau poţi combate teza "ciberneticii" ca pseudoştiinţă şi pe deasupra dăunătoare societăţii.
Pledoaria negatoare este însă sortită unui succes "de piaţă" garantat. Mai întâi, autorii se discreditează ab initio prin lipsa de intuiţie futurologică. E adevărat că cibernetica s-a conturat în SUA (şi Anglia!) dar ea a proliferat rapid nu numai în celelalte ţări occidentale dar şi în fostele ţări comuniste. Chiar dacă nu purta acest nume. Aşadar, pseudoştiinţă sau nu, nimeni nu-şi poate permite astăzi să o ignore. Cine s-ar încumeta să o facă, când până şi "vecina de la patru" vorbeşte de "1 Giga de RAM" cu uşurinţa cu care spune "şi făină cât cuprinde"? În plus, cibernetica e mai mult decât informatică. Puţini sunt cei care rămân astăzi în afara proceselor industriale automatizate. Cât de mult ar costa automobilele dacă nu s-ar folosi tehnologii robotizate? Mai putem trăi fără pilot automat, www şi e-mail?
Şi asta doar în zona "bunurilor de larg consum" ale ciberneticii. Într-un plan mai elevat se discută de previziune/decizie, cercetare operaţională şi teoria jocurilor strategice cu nesfârşite aplicaţii în economie şi arta războiului. Pe o altă direcţie, conceptualizarea feed-back-ului stabileşte legătura cu biologia şi neurologia. În sfârşit - într-o enumerare sinoptică - abordarea sistematică/structuralistă ajunge până în domeniile lingvisticii (semiotică), ale ştiinţelor uma-niste şi sociale.
Cu asemenea palmares, cibernetica nu putea fi atacată decât din motive obscure. O posibilitate putea fi invidia. Deoarece s-a structurat practic fără contribuţia savanţilor din Est, spre deosebire de multe alte ştiinţe şi tehnici care au avut şi contribuţii slave, de exemplu. Mai probabil însă, sau complementar, autorii, buni semanticieni, au intuit pericolul etimonului grecesc al termenului combătut, care înseamnă "guvernare". Exista deci riscul ca puterea în general să capete criteriul eficienţei şi să migreze din sfera politicului (unde comuniştii se simţeau puternici) către ştiinţă/ tehnocraţie (zonă în care nu au excelat niciodată). În aceste condiţii puţini s-ar încumeta să mai apere textul temporar incriminat. Şi totuşi...

Pledoaria afirmatoare constată mai întâi că termenul apare prima dată la Platon în Dialoguri şi la Ampère în Clasificarea Ştiinţelor. Ceea ce se înţelege astăzi prin cibernetică este însă într-adevăr o... pseudoştiinţă deoarece nu întruneşte toate calităţile unei veritabile ştiinţe. E o colecţie de rezultate din multiple domenii (Matematică, Teoria informaţiei, Electronică). De altfel multe enciclopedii contemporane o califică drept "ansamblu de teorii". Webster-ul o numeşte "studiu", iar prin cibernation, americanii înţeleg folosirea computerelor pentru controlul proceselor automate în industrie.
Suprema încercare pentru apărare este însă justificarea adjectivului "reacţionară" care apare în text. La fel de bine, adversarii ar putea susţine că, dimpotrivă, definiţia este reacţionară întrucât se opune progresului. Numai că, nu tot ce merge înainte înseamnă progres. Proces şi progres rimează, dar nu se confundă, conform cu Sloterdjik. Dacă vom reuşi să evidenţiem aspecte vulgare în influxurile ciberneticii victoria este asigurată. Asta nu va fi prea greu fiindcă deşi are consecinţe formidabile în epistemologie şi deşi e plină de trofee tehnologice păstrează totuşi ceva din sincretismul şi infatuarea parvenitului. Sindromul de alienare sub aproape toate aspectele lui (privind omul, cunoaşterea în general şi chiar tehnologiile) i se datorează în mare parte.
Mai întâi ar fi vorba de aplicaţia numită informatică. Dincolo de beneficiile de necontestat ale unei circulaţii fără precedent a informaţiei, există o înclinare nefirească spre birocratic, comercial, amuzament. I se dă omului de lucru pe cele mai ciudate şi tentante tărâmuri, astfel încât, la bilanţ, constată că a obosit şi a îmbătrânit colecţionând doar o grămadă de lucruri inutile. Se mizează probabil pe celebra zicală dialectică cu acumulările cantitative.
Stau oamenii înţepeniţi în faţa calculatoarelor, cu mâinile încleştate pe şoricel, şi prin faţa ochilor li se perindă curgând de jos în sus sau invers, mii de linii, mii de pagini şi milioane de date. Oricum, creierul nu le poate integra pe toate!
În mod normal, numărul dosarelor ar trebui să scadă, deoarece totul se află în memoria maşinii. Error! Dosarele sunt din ce în ce mai voluminoase (e valabil numai în mediul autohton). PC-ul îşi varsă conţinutul prin mii de imprimante şi se răzbună pe iniţiatorii de tabele, umplând camere întregi cu documente aproape inutile. Există tagma creatorilor de tabele şi cea a "scribilor" care le completează. Ambele tabere se înjură reciproc dar nu pot trăi în afara acestei simbioze fiindcă între timp au uitat să facă altceva sau... nu au ştiut niciodată. Se va ajunge la echilibru - conform unei zicale - atunci când ne vom petrece tot timpul raportând despre Nimic. În răstimpuri, când secretarele nu au de lucru, nu-şi părăsesc amantul-calculator. Fac jocuri de cărţi. Bărbaţii navighează pe Inter-
net. În locurile dedicate stau copii şi tineri în transă, în faţa ecranelor. Alături, sticle de Cola şi scrumiere neîncăpătoare. Prin fum şi întuneric abia le distingi feţele. Îi aşteaptă o mare "bucurie". Realitatea virtuală "autentică" e pe cale de a deveni comercială. Jocurile interactive în lumea preferată de fiecare vor lua locul celor actuale. Vom avea atunci Marea Iluzie în forma ei completă. Drogurile vor deveni îngeri.
O altă lume absurdă, doar aparent contradictorie, este cea a producătorilor de viruşi, respectiv de antiviruşi. Competiţia lor turbată este menită să ne menţină în legătură permanentă cu producătorii de soft şi să introducă fiorul rezonanţelor exotice, numele viruşilor fiind întotdeauna şocant. Există presupunerea că născătorii de viruşi sunt plătiţi de companiile de soft ajutându-se astfel reciproc "să câştige un ban cinstit". Avem apoi secta hacker-ilor. Ăştia sunt băieţi deştepţi dar frustraţi. Într-o lume lipsită în mare parte de criterii de valoare, ei dovedesc că inteligenţa nu poate fi stocată în totalitate şi nici controlată integral de instituţii. Prin geniu şi curaj ajung în cele mai secrete baze de date şi vâră spaima în organizaţiile guvernamentale şi militare, iar la noi îşi bat joc de serviciile secrete. Unii fură din bănci stând comod la domiciliu.
În schimb, în curând, vom fi scutiţi de a mai merge la vot, rezultatul fiind cunoscut dinainte, cu o eroare nesemnificativă. Două-trei sondaje sănătoase vor decide care sunt aleşii poporului. Absenteismul actual, în continuă creştere - efect al unei manipulări subtile - are printre cauze şi descurajarea datorată agresivităţii sondajelor preelectorale. Aceste aspecte jenante ale emancipării informaticii sunt comentate de John D. Barrow de la Centrul de Astronomie al Universităţii Sussex: "Sprijinirea totală pe sistemele computerizate pentru stocarea şi controlul informaţiei vitale expune informaţia tot mai mult la riscul furtului, manipulării ori corupţiei. Pe măsură ce aceste sisteme sensibile devin mai complicate, ele devin mai vulnerabile".

Interesant este faptul că problemele serioase, de competenţa PC-ului, întâmpină întotdeauna dificultăţi. Sau programul se blochează, sau nu e cel adecvat scopului, sau numărul de zecimale e prea mare (ori prea mic), sau domeniul de reprezentare nu e bine ales, sau... Asta nu e nicidecum vina calculatorului ci propriul nostru blocaj. Capacitatea noastră de a face lucruri importante a fost amputată de abundenţa informaţiei, de Superficial. Marea învinsă este Cultura. Nu numai cea umanistă, ci şi cea ştiinţifică şi tehnică. Matematica, care a născut calculatorul, e batjocorită de propria ei progenitură.
Acesta este însă doar aspectul care se vede. Pe un plan mai subtil - accesibil însă tuturor, cel puţin datorită filmelor SF - se produce o mistificare pe cât de vulgară, pe atât de absurdă. Cu sau fără premeditare, din prostie sau materialism extrem, se ajunge la umanizarea calculatorului/robotului. Capacitatea enormă de calcul şi memorie a componentelor moderne, împreună cu mecanismele de reacţie, caracteristice organismelor vii şi reproductibile tehnic i-au condus pe unii la convingerea că inteligenţa, conştiinţa chiar, ar putea fi reconstruibile de către om. Această sinestezie a dus la proiectarea şi construirea de maşini şi programe euristice care să imagineze teorii, teoreme, chiar descoperiri. Numai că problema fundamentală a "sintezei inteligenţei" nu constă în crearea de idei noi ci în a şti să alegi o idee valoroasă dintr-o colecţie. Această alegere nu este întotdeauna un proces strict analitic. Şi, în general, nu poţi găsi mai multă inteligenţă într-o maşină decât ai pus în ea, decât în creier adică. Pe de altă parte, dacă o cameră video se filmează pe ea însăşi într-o oglindă asta nu înseamnă că devine conştientă de existenţa ei, deşi formal s-a "autoreprezentat".
Atunci când nu poţi distinge între bit şi byte îţi poţi închipui calculatorul mai mult decât este: o aglomerare de "relee" cu două stări posibile, conectate într-un anume fel şi acţionate după o anumită secvenţă numită program. În esenţă ceva extrem de banal care ajunge la performanţă numai datorită cantităţii (miliarde de celule) şi vitezei mari de lucru. De pildă, atunci când s-a aflat că Deep Blue a reuşit în sfârşit să-l domine pe campionul mondial la şah, Kasparov, în 1997, lumea a crezut că acel computer devenise mai inteligent decât omul. Numai că şahul nu este ceva atât de complicat. E un joc cu un număr finit de stări, chiar dacă acest număr îl depăşeşte pe cel al atomilor din Univers. Computerul-jucător de şah poate fi programat să adopte diverse strategii (imaginate de Claude Shannon - creatorul Teoriei informaţiei) dintre care cea mai simplă este căutarea tuturor mutărilor posibile până la o anumită "adâncime" prestabilită. Deşi oamenii nu pot ajunge la o asemena "adâncime" din cauza memoriei şi vitezei reduse, ei pot compensa prin inteligenţă. Acelaşi Barrow, consemnează în lucrarea sa Despre imposibilitate un exemplu-tip în care omul este mai profund în judecată decât calculatorul. Configuraţia se imaginează uşor, toţi pionii fiind prezenţi pe tablă, faţă în faţă, după o linie în zig-zag. Negrul este într-o poziţie mult mai puternică, dar albul poate forţa remiza cu condiţia să nu cadă în tentaţia de a-şi îmbunătăţi situaţia, capturând o piesă foarte importantă a adversarului, distrugând astfel linia infailibilă a pionilor. Ei bine, această configuraţie, foarte clară pentru om în baza intuiţiei şi a gândirii sintetice a constituit o capcană pentru calculator. Analiza lui, strict "logică" a decis că avantajul imediat este de preferat şi a eliminat piesa negrului, pierzând partida. Această competiţie om-calculator a avut şi are urmări bune pentru cunoaştere deşi ambiţia inteligenţei artificiale rămâne o himeră.

Există însă şi acele aplicaţii absurde, alie-nante, care se bucură de un îngrijorător succes de piaţă. De curând o firmă japoneză a anunţat lansarea comercială a celui mai straniu robot. O jucărie care poate îmbrăca forma animăluţului preferat (câine, pisică), fiind programat să pretindă a fi hrănit (simbolic), să se ceară la plimbare etc. Dacă stăpânul ignoră consecvent aceste semnale, animalul-robot va muri iremediabil după un timp, creând posesorului aceleaşi emoţii şi remuşcări ca în cazul unei fiinţe autentice. No comment!
Oamenii care fetişizează robotul, crezându-l înzestrat cu inteligenţă umană, uită că în privinţa vieţii şi atributelor ei (judecată, conştiinţă, intuiţie) ne aflăm cam în aceeaşi situaţie ca acum 5000 de ani: nu le putem nici măcar defini. Ori, după cum inspirat a remarcat simpaticul american Will Rogers, "Nimic din ceea ce nu poţi să exprimi, nu va funcţiona vreodată".


P. S.: Textul a fost inspirat de apariţia în două numere succesive (23 şi 24) ale României literare, sub semnătura doamnei Rodica Zafiu, a comentariului referitor la cartea lingvistului David Crystal "Language and the Internet". Deşi autorul britanic îndeamnă la înţelegere şi răbdare în legătură cu deteriorarea lingvistică aferentă Internetului, el remarcă totuşi că mesajele ludice sunt repetitive şi banale în conţinut, comunicându-se puţin sub aspect informaţional.