Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Duhul lui Ceauşescu de Tudorel Urian


O singură povestire din volumul lui Daniel Drăgan, Fantoma, este scrisă după căderea regimului comunist: cea care dă titlul cărţii. Dar ce povestire! Toţi am urmărit cu sentimente contradictorii filmul procesului şi execuţiei cuplului Ceauşescu în imposibil de uitata zi de 25 decembrie 1989. Un amestec destul bizar de bucurie şi greaţă, de satisfacţie pentru că temutului dictator i se spunea, în sfârşit, în faţă, ceea ce gândea tot românul, de milă creştinească pentru finalul celor doi (cunoscut deja în momentul difuzării filmului procesului) şi chiar de admiraţie pentru comportamentul neaşteptat de demn al condamna­ţilor aflaţi în anticamera morţii. Din momentul în care lui Nicolae Ceauşescu şi soţiei sale li s-au legat mâinile cu sfoară, imaginile au devenit insuportabile. Temuţii dictatori s-au metamorfozat brusc în doi bătrâni neputincioşi, victime fără dreptul la propria apărare (cum au fost atâtea în perioada comunistă), iar Dan Voinea, judecătorul Popa, Gelu Voican-Voiculescu, Victor Athanasie Stănculescu, Virgil Măgureanu şi ceilalţi actori ai farsei judiciare (cărora, în primă instanţă nici măcar nu le-au fost arătat chipurile pe peliculă) au dobândit gloria discutabilă a eroilor d'aprčs la guerre. Toată lumea civilizată a fost oripilată, iar oamenii lucizi din ţară au avut primul semnal clar că noua democraţie nu va fi decât o variantă - rezultată din simpla întoarcere pe dos, ca pe o mănuşă - a celei vechi. Tot ce a urmat, culminând cu mineriada din iunie 1990, nu a făcut decât să le confirme această impresie.

Probabil mulţi dintre oamenii cu o minimă sensibilitate umană au fost tentaţi, în timpul filmului procesului şi execuţiei cuplului Ceauşescu să se pună în pielea acuzaţilor, să vadă grotesca ceremonie prin ochii celor dinainte condamnaţi. Eu unul am fost atins de această ispită ori de câte ori am revăzut filmul respectiv şi la fel mi s-a întâmplat când, de pildă, am vizionat imaginile cu execuţia dictatorului irakian Saddam Hussein. Nicolae Ceauşescu şi Saddam Hussein au fost doi dintre temuţii dictatori din a doua jumătate a secolului XX. Ambii au sfârşit lamentabil, ca victime ale noilor conducători (cu siguranţă, nici mai viteji, nici mai înţelepţi, dar la fel de abuzivi) ai ţărilor pe care le-au terorizat vreme de decenii. Iar inima intelectualului autentic (o ştim de la Albert Camus) trebuie să bată mereu în ritmul celor ale victimelor. Oricât ar părea de bizar intelectualul autentic trebuie să fie sensibil la drama milioanelor de victime ale sistemului concentra­ţional comunist, dar nu poate rămâne indiferent nici la oribila execuţie a cuplului Ceauşescu, după un simulacru de proces.

Povestirea Fantoma de Daniel Drăgan este tocmai o relatare a procesului din 25 decembrie 1989 şi a momentelor imediat următoare, făcută din perspectiva duhului lui Nicolae Ceauşescu. Întreprindere din capul locului riscantă, autorul unui astfel de demers având toate şansele să fie etichetat fie drept nostalgic al vechiului regim, fie drept un autor tezist, eventual aflat în căutarea unei tardive noi legitimări politice. Din fericire, niciuna dintre variante nu este valabilă în cazul lui Daniel Drăgan, opera sa fiind o proză în adevăratul înţeles al cuvântului. Ea debutează cu momentul în care gloanţele plutonului de execuţie l-au izbit pe fostul dictator în piept şi în picioare. Trecerea în lumea de dincolo are loc instantaneu, nu este nici măcar dureroasă (gloanţele au fost simţite doar ca o ploaie caldă în frigul serii de iarnă), ultimele gânduri din timpul vieţii se prelungesc firesc în primele clipe ale morţii. Apoi sufletul îşi începe peregrinarea trecându-şi în revistă viaţa pământeană cu cele bune şi cele rele. Frustrarea în faţa trădării celor care i-au fost apropiaţi (multe din figurile prezente în completul de judecată îi erau familiare) este admirabil imaginată: "Şi cozile lui de topor. Laşii! Sperjurii! Cum au putut să se prefacă atâţia ani? Citise pe chipurile lor ipocrizia, ura contra lui, ură ascunsă bine o jumătate de veac, ascunsă în cusăturile hainelor, în cutele inimilor lor ticăloşite, ură blindată cu declaraţii sforăitoare, cu jurăminte de credinţă, cu cadouri, linguşeli, aplauze şi pupături, cu temenele şi tămâieri. Acum îşi pregăteau colţii să muşte mâna care i-a hrănit. Instinctul lui de copil al uliţei prăfuite îi spunea că trădarea nu are grade de comparaţie. Când este, este! Totală, definitivă, ucigătoare! De la această bandă de sperjuri se putea aştepta la orice" (pp. 224-225). Eliberată din trupul hulit de o ţară întreagă, fantoma re­me­mo­rează scene şi dialoguri dintr-un trecut apropiat şi, urmând una dintre obsesiile constante ale lui Nicolae Ceauşescu, se gândeşte cu bucurie la iminenta întâlnire cu per­sonajele marcante ale istoriei românilor (De­cebal, Vlad }epeş, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vla­dimirescu). Retrăieşte în amintire momentele de glorie, când a stat în rând cu mari oameni de stat precum de Gaulle sau Nixon, dar şi de gafele de protocol ale mereu imprevizibilei sale soţii. Pe măsură ce se în­de­părtează de locul în care trupul a căzut secerat de gloanţe, fantoma devine tot mai singură şi lipsită de consistenţă. Finalul este unul melancolic la gândul vieţii care s-a scurs: "Fantoma îşi aminteşte. Şi, îngăduitoare, lasă să-i cadă un zâmbet. Un zâmbet trist. Dar nimeni nu este acolo să-l vadă" (p. 234). Povestirea a fost scrisă în anul 2008.

Celelalte proze ale volumului au fost scrise în perioada 1956-1982. Sunt şi câteva nedatate, dar în mod cert şi aceastea pot fi incluse, fără riscuri, în perioada amintită. Povestirile şi schiţele lui Daniel Drăgan lasă cititorului o impresie de familiar, de déjŕ vu. Aceasta pentru că personajele lor şi locurile în care se derulează acţiunea sunt cunoscute deja din romanele autorului. În plus, chiar dacă este vorba de creaţii scrise într-un interval de timp de o jumătate de secol, se poate vorbi de o suprinzătoare unitate stilistică şi de imaginar artistic. Mai toate povestirile şi schiţele autorului s-ar putea încadra în limitele unui realism poetic (de tip sadovenian) alternând uneori sau dezvoltându-se într-un realism fantastic de sorginte sudamericană. Unitatea stilistică şi de atitudine a prozei lui Daniel Drăgan a fost remarcată şi de unul dintre criticii ei importanţi, Mircea Iorgulescu: "...tonul unei înregistrări aparent neutre şi, în realitate, al unei lacome absorbţii a detaliului semnificativ. Textele mai scurte capătă din acest motiv un aspect sarcastic, realizat îndeosebi prin folosirea stilului indirect liber: situaţii desenate cu precizie, astfel încât să degaje un adevăr moral şi psihologic, stări conflictuale resorbite în nuanţe prinse cu fineţe, momente de intensificare a existenţei capabile să pună în valoare o dominantă sufletească".

La prozatorul Daniel Drăgan ochiul este mai important decât urechea. Dialogurile sunt rare şi, de cele mai multe ori, expeditive, fără mari veleităţi stilistice. Personajele comunică economicos, doar atât cât este strict necesar pentru a se face înţelese. În schimb, descrierile sunt ample, precise, uneori pline de poezie. Niciun detaliu nu scapă privirii atente a naratorului, totul pare trecut prin obiectivul unei camere de filmat. Această precizie a detaliilor dă consistenţă prozelor şi explică într-un fel psihologia personajelor care trăiesc într-un astfel de mediu: "Hodorogeau pe drumurile cu gropi ale câmpiei camioanele Molotov cu prelată kaki şi botul teşit, zdruncinau din arcurile tari la trecerea peste găurile din macadam, împroşcau în jur noroi şi pietriş, mângâiau cu lumina galbenă a farurilor bolnave cocenii de porumb uscaţi pe tarla, gardurile căzute într-o rână, cumpenele obosite ale fântânilor şi ici-colo pereţii cu tencuiala căzută de la silozurile risipite şi goale" (p. 116).

Arania lui Daniel Drăgan este un fel de Yoknapatawpha sau de Jormania. Un ţinut fictiv, pe care fiecare nouă carte a prozatorului îl transformă într-un loc identificabil geografic, populat cu figuri umane familiare (personaje), ale căror destine se prelungesc dintr-o proză în alta. O performanţă epică deloc la îndemâna oricui, la care Daniel Drăgan a ajuns după o trudă literară de mai bine de jumătate de secol.