Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Dumă de Rodica Zafiu


Cuvântul familiar-argotic dumă este unul dintre cele pe care vorbitorii le caută fără succes în dicţionarele generale; acolo pot găsi doar omonimul său, fără nicio legătură etimologică: dumă - "nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia ţaristă. Din rus. duma" (DEX). Argoticul dumă a fost înregistrat de V. Cota, în Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor (1936), în expresia a da duma "a se înţelege, a mitui". Termenul provine, în mod evident, din substantivul feminin ţigănesc duma "cuvânt, vorbă"; Gh. Sarău îl înregistrează (Mic dicţionar rom-român, 1992), indicând şi locuţiunea me daw duma "eu vorbesc". E foarte limpede că locuţiunea verbală - foarte transparentă în prima ei parte, prin asemănarea formală şi semantică a verbului ţigănesc cu cel românesc - a fost transpusă ca atare în construcţia a da duma. Sensul consemnat în anii '30 e uşor de explicat: provine dintr-o simplă specializare, prin trecerea de la semnificaţia generală "a vorbi" la cea particulară - "a vorbi (cu cineva) în vederea unui anume scop, a aranja lucrurile" (uz reflectat de enunţuri aluzive de genul: "stai liniştit: am vorbit cu el").

Termenul duma apărea în Grammaire de la langue rommane des sigans a lui J.-A. Vaillant (Paris, 1861), cu glosarea "raison, parole" şi cu exemplul "duma dao romanes" ("je parle romančçhe" ş"vorbesc ţigăneşte"ţ). L-au discutat şi Al. Graur ("Notes sur ŤLes mots tsiganes en roumainť, 1936) şi A. Juilland ("Le vocabulaire argotique roumain d'origine tsigane", 1952).

Multă vreme cuvântul nu a pătruns totuşi în zona de mare frecvenţă a vocabularului argotic şi nu a fost consemnat în scris. În momentul de faţă, e destul de mult folosit, mai ales în limbajul tinerilor, dar nu cu sensul înregistrat acum mai bine de 70 de ani. Valorile actuale sunt direct legate de sensul de bază al etimonului: dumă înseamnă mai ales "vorbă de duh", "poantă", "glumă". O încercare de definire din partea unui vorbitor care mărturiseşte că a căutat inutil cuvântul în dicţionar sună cam aşa: "vorbă sau faptă hazlie, umorul pro­venind din stupiditatea exprimată"; "vorbă ştrengărească, al cărui conţinut, gramatică/ortografie/ortoepie sau topică este intenţionat greşită cu scopul de a ridiculiza" (mihai.matei.ro). Dumă intră frecvent în enumerări cvasi-sinonimice: "Bancuri, glume şi-alte dume" (motor-zone.ro); "perle şi dume" (forum.4tuning.ro). În dicţionarul on-line 123urban.ro, cuvântul este glosat prin "replică", cu exemplul "Ce dume are ăsta în el, frate...", şi prin sinonimele "balivernă, minciună": "Hai, mă laşi cu dumele astea? Cum dracu să îţi sparg eu geamul când ştii bine că în weekend am fost la munte! Du-te, măi, cu dumele astea! Ei nu au bani să treacă strada şi vor să-şi zugrăvească casa". Ambele sensuri se deduc cu uşurinţă din semnificaţia de bază - vorbă. În Dicţionarul de argou al limbii române de Nina Croitoru Bobârniche (ediţia a II-a, 2003), dumă apare cu sensuri asemănătoare, vag depreciative: "minciună, vrăjeală, caterincă"; "glumă proastă". În fine, uzul pare să ilustreze şi sensul "problemă, nelămurire": "am o dumă... nu înţeleg o chestie..." (robattle.net, 17.03.2009).

E interesant că, mai ales în mediul interlop, expresia a da duma s-a păstrat, cu o altă specializare previzibilă, de la sensul general "a vorbi" ajungându-se la "a informa, a denunţa". O dovedeşte un fragment (cu sintaxa specifică) din declaraţia unui arestat: "Anterior acestui moment (...), l-am sunat pe D.F. şi i-am spus: ŤBozgoretele este la târg. Dau duma acum? (...) Menţionez că Ťdumăť în limbajul nostru înseamnă informaţie şi m-am referit spunând acest lucru dacă este momentul să-l sun pe comisarul Berbeceanu şi să-l informez că L.O.C. a plecat din târg spre Hunedoara" (urbannews.ro/forum, 22.06.2007). O variantă de construcţie, cu acelaşi sens, apare în recomandarea nu da cu duma / nu sifona "nu spune, nu vorbi" (Dilema, nr. 436, 2001, p. 11). Există şi enunţuri în care a da duma are exact înţelesul "a spune, a vorbi, a dezvălui", fără alte specializări: "nu-ţi trece prin cap, aşa că dau duma ca să nu mori răpus de curiozitate" (serbanhuidu.ro, comentariu din 20.12. 2008); "jur să nu îţi port pică şi să nu dau duma mai departe" (zonainterzisa.ro); "o să dau duma când vine şefu'" (Adevărul, 1.12. 2008).

Dicţionarul de argou al limbii române al lui George Volceanov (2006) multiplică şi detaliază într-un mod cam exagerat sensurile cuvântului dumă şi ale locuţiunilor care îl conţin: dumă este definit ca un "citat sau poantă preluată de altcineva şi prezentată drept originală; glumă proastă"; a da duma înseamnă "a mitui"; a da dume - "a minţi", iar a da o dumă - "a prelua un citat sau o poantă de la altcineva şi a o prezenta drept originală; a face o glumă proastă" (ultimele două expresii fiind atribuite limbajului adolescenţilor). Este înregistrat şi un derivat - dumeţ ("persoană care dă o dumă") - destul de dubios, căruia nu i-am putut găsi nicio atestare pe internet şi care constituie probabil o creaţie accidentală, prin analogie cu glumeţ, fără circulaţie reală.

În concluzie, termenul de origine ţigănească dumă şi-a păstrat în genere sensul etimologic ("vorbă"), inclusiv în locuţiunea, preluată tot din romaně, a da duma ("a vorbi"), şi a dezvoltat, prin specializare, o serie de subsensuri contextuale, între care cele mai frecvente azi sunt cele de "glumă" (probabil şi datorită unei anumite asemănări fonetice) şi "poantă". Oricum, frecvenţa destul de mare îi dă şansa de a deveni un fel de cuvânt passe-partout, cu un înţeles tot mai vag, apropiat de genericul chestie...