Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Dumneavoastră ce-aţi fi ales? de Ioana Pârvulescu


Avem în faţă trei lădiţe, una de aur, una de argint si una de plumb. Pe fiecare e o inscripţie care călăuzeşte sau, mai degrabă, încurcă alegerea.

Pe cea de aur scrie: „Pe mine cin' m-alege dobândeşte / Ce inima atâtora pofteşte". Pe cea de argint e altă promisiune: „Pe mine cin' m-alege/ Cu ce i se cuvine se alege". În fine, pe cea de-a treia e scrisă mai degrabă o ameninţare: „Pe mine cin' m-alege/ Aruncă la-ntâmplare, / Dă-n trăsnet tot ce are". Ce aţi alege? Cum aţi stabili care e lada bună?

Încercarea, care o complică destul de mult pe cea din poveşti, întrucât nu mai e vorba aici de opţiunea făcută doar pe baza unor calităţi umane (lăcomie sau modestie), ci provoacă şi intrarea în joc a raţionamentului, a inteligenţei, se află în Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare (folosesc traducerea lui Galaction din ediţia ESPLA). Iată şi inscripţiile englezeşti:

Who chooseth me shall gain what many men desire, pe cea de aur, Who chooseth me shall get as much as he deserves, pe cea de argint, iar Who chooseth me must give and hazard all he hath, pe cea de plumb.

Trei oameni îşi pun în joc inteligenţa şi însuşirile umane pentru a face alegerea potrivită, pentru a primi o răsplată. Premiul e mâna Porţiei, fapt, deocamdată, secundar. Când am citit în studenţie piesa, aveam un grund cultural destul de divers, dar nici pe departe suficient de aşezat, care să mă scutească de greşeli. Îmi amintesc că m-am oprit din lectură şi m-am pus singură la încercare.

Ce-aş fi ales? Ştiam din poveşti că nu trebuie să alegi tot ce străluceşte, bogăţia, aurul, adică tot ce izbeşte la prima vedere. Toată simbolistica aurului era legată, literar vorbind, de mărire deşartă, cădere, rău. Pe de altă parte, tot poveştile, care nu sunt chiar atât de simple cum par, impun acelaşi simbol ca pe o valoare maximă. În cele trei etape ale iniţierii, în cele trei lumi, parcurse de eroi -aramă, argint, aur - ţinta se află întotdeauna în lumea de aur, poate ca trimitere la o epocă paradiziacă. Fata din Grădina de aur, mărul de aur, palatul de aur sunt legate de obiectul râvnit. Totuşi, încercând să aleg, am dat la o parte aurul, care nu mă tenta, la fel cum nu mi-a plăcut nici promisiunea scrisă pe lăcriţă: „Pe mine cin' m-alege dobândeşte / Ce inima atâtora pofteşte". Prinţul Marocului, care-şi încearcă primul norocul, ştie că învingătorul va găsi în interior chipul pictat al Porţiei. Crede că toată lumea doreşte, la fel ca el, acest lucru, şi, nu lipsit de nobleţe, socoteşte că portretul ei ar fi dezonorat într-o cutie de argint sau de plumb. Shakespeare complică lucrurile şi oferă scuze personajului: nu din lăcomie alege el aurul, ci din supraevaluarea dorinţei lui. Deşi cere ajutor zeilor ca să-i călăuzească judecata, nu-şi poate închipui că dorinţele oamenilor sunt diverse, că nu preţuim şi nu dispreţuim, cu toţii, aceleaşi lucruri şi, în plus, că nu rama contează, ci conţinutul. Se alege cu un cap de mort şi o lecţie: „Aur nu-i tot ce luceşte".... Ar fi trebuit să gândească „mai bătrâneşte", i se spune, şi nu să se repeadă la înşelătoarea frumuseţe. Deşi personajul nu a fost lacom, deşi a ales în logica basmelor - ţinta se află în cadrul de aur -primeşte pedeapsa pentru lăcomia grabei.E un fel de lecţie că fapta contează, nu gândul care se ascunde îndărătul ei. Indiferent din ce motive alegi direct aurul, eşti pedepsit. Ca să ajungi la aur, trebuie neapărat să treci prin etapele celelalte, mai puţin vizibile, mai puţin atrăgătoare, şi să ai răbdare.

Rămânea, pentru mine, alegerea între argint şi plumb, iar aici argumentele pro şi contra s-au ciocnit, iar literatura nu mi-a fost de folos. Să alegi, ca-n poveşti, lada cea mai mică şi mai prăfuită era prea simplu, era un fel de-a trişa (pentru că ştii că asta e bine să faci) şi de a-ţi afişa modestia (prea-modestul e un mare vanitos). Totuşi, spre plumb, spre tot ce ascunde acest metal pe care oamenii s-au străduit să-l transforme tocmai în aur mă duceau nu numai alchimia, ci şi poezia bacoviană. N-am dispreţuit niciodată plumbul. Inscripţia de pe plumb „dă-n trăsnet tot ce are" sau, mai aproape de originalul englez, „îşi riscă toate bunurile", părea însă un fel de hybris de semn schimbat celui de pe aur. E asta o dovadă de dragoste? Greu de decis. Aşa că, raţional vorbind, n-aş fi ales, până la urmă, plumbul.

Aş fi ales, în schimb, argintul. Acesta nu-i nici la extrema orgoliului, nici la extrema (îndeobşte ipocrită) a modestiei care ştie că e câştigătoare, că va fi răsplătită. Dacă ştii care e mutarea câştigătoare, n-are rost s-o faci, n-ai nici o satisfacţie. Argintul era eminescian, mă ducea cu gândul la „pădurea de argint" din Călin şi la fata mijlocie. Iată că, plictisit de atâta aur şi de extrema tinereţe, mereu aleasă în basme, Eminescu are flerul artistic să prefere termenul mediu. Inscripţia de pe lăcriţa de argint, „cu ce i se cuvine se alege" pare să fie ideală. La urma urmei de ce să vrei mereu mai mult sau să te mulţumeşti cu mai puţin decât ţi se cuvine? Dar nuanţa englezească e alta: „primeşte ce merită" - o formulă care sună mult mai ameninţător. Şi, într-adevăr, alegerea mea a fost greşită, ca şi a Prinţului de Aragon. El dă înăuntrul lăzii de chipul unui bleg care-i face cu ochiul şi de un mesaj în care i se spune că n-a greşit alegerea, fiindcă are ce i se cuvine şi că „Pe unii proşti, viaţa i-a minţit/ Şi cu argint pe-afară i-a spoit". A gândit greşit Prinţul de Aragon dorind exact ce i se cuvine? Da, pentru că n-a dorit mai mult de la el însuşi, a ales o soluţie comodă. Comoditatea e rareori răsplătită.

Alegerea corectă s-a dovedit, şi în piesa lui Shakespeare, la fel ca-n basme, lada cea mai urâtă, cea de plumb, cu inscripţia cea mai nepromiţătoare. Logica şi chiar raţiunea sunt contrazise de alegere şi n-ar trebui să intre în jocul vieţii. Pentru că, ceea ce eu rezolvasem ca un simplu joc mental, raţional, pentru eroii lui Shakespeare era o alegere esenţială de viaţă, legată de căsătorie. Iar aici norocoasă e chiar miza pe noroc. Fiindcă să nu ne-nchipuim că Shakespeare îl răsplăteşte pe Bassanio, al treilea pretendent, cu un mesaj, în lăcriţă, care să-i laude din cale-afară alegerea: „You that choose not by the view, / Chance as fair and choose as true! / Since this fortune falls to you, / Be content and seek no new". Ca-n poveşti, e bine să vezi, într-adevăr, dincolo de aparenţe, dar, spre deosebire de poveşti, accentul cade pe noroc sau pe soartă. Eroului căruia i-a venit „atâta norocire" nu-i rămâne decât să fie mulţumit (smerit, cum traduce, cam monahal, Gala Galaction) şi să nu-şi piardă firea, dorind mai mult. Ideea dreptăţii divine apare arareori la Shakespeare, iar specialiştii socotesc că lumea pieselor lui este, în genere, fără Dumnezeu. Însă de ce a avut noroc Bassanio? Pentru că el era dinainte alesul Porţiei. Ştim din mai toate piesele shakespeariene că alegerile acestea nu durează prea mult şi sunt, ulterior, puse destul de greu la încercare. Ideea este totuşi limpede: de două lucruri trebuie să beneficiezi în viaţă: de ochi care văd dincolo de aparenţe şi de noroc.

Cum procedează cei care au greşit? Neaşteptat de elegant. Se retrag din scenă fără resentimente, îşi ţin promisiunea de a pleca, oricât de greu le-ar fi. Nu dau vina pe nimeni, nu inventează cabale puse la cale împotriva lor. Mi s-a părut întotdeauna curios că, pe scena reală, majoritatea oamenilor sunt, în privinţa acceptării propriilor greşeli, mult sub cei doi prinţi păguboşi şi nu tocmai inteligenţi din The Merchant of Venice.