Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
După douăzeci de ani. Varianta feminină de Marina Constantinescu

Dincolo de imaginea oraşului, pestriţă şi kitchoasă, tot mai lipsită de identitate şi tradiţie, dincolo de gropi,de lipsa de civilizaţie din trafic, de pe stradă, mă rog, putem spune, în ultima vreme, paradoxal, poate, că în această capitală există o ofertă culturală. Serioasă şi variată. Expoziţii fel de fel, în spaţii instituţionalizate sau private, concerte multe cu nume solistice şi dirijorale importante, seri de muzică de cea mai autentică valoare care umplu celebrul gol dintre două ediţii ale Festivalului Enescu, festivaluri peste festivaluri - de teatru, de film, de muzică - premiere de teatru şi de film şi,desigur, oferta curentă, şi ea, constantă şi consistentă. Astfel încît, dacă nu dai în gropi, dacă eşti atît de abil, încît să nu rămîi blocat ore în circulaţia devastatoare şi dacă nu ai eşuat pe o canapea, zob şi inert în faţa unui televizor, ai mari şanse să-ţi bucuri sufletul. Temeinic. Nu doar cu ceea ce se numeşte, pompos şi gol, adesea, "eveniment". Spaţiile în care se petrec fapte culturale se întind, şi ele, pe o gamă tot mai largă. Ca în atîtea capitale europene, întîlneşti şi în Bucureşti locuri intime, haioase, cu dichis pentru ceva care să aducă nevoia de a ieşi din rutină, din şabloane, din exerciţiul cotidian de pulverizare a creierului. Fie că iei un program al oraşului, fie că te laşi în voia hazardului, în fiecare zi şi în fiecare seară ai multe chestii de văzut. Şi încă. Eşti obligat să alegi. Să te informezi rapid, să cugeţi şi să decizi unde. Sînt seri în care se suprapun întîmplări tentante, unice, dacă este vorba despre spectacole de afară sau despre un solist invitat să cînte la Operă, un dirijor mare, o întîlnire cu un scriitor, o trupă de dans mare. Şi aşa mai departe. Povestea asta este una de bine. Aduce un soi de relaxare. Sau, mai precis, un fel de ritm firesc. Un aer de normalitate. Astfel, lucrurile se aşează în rama cuvenită. Se micşorează, cel puţin, senzaţia extazului obligatoriu la fiecare gest sau acţiune petrecută ca şi cînd ar fi prima, singura şi, pe firul logic, ultima. Peisajul s-a colorat frumos. Cred că asta îi şi obligă pe creatori la adîncimi, la o altfel de concurenţă. Aceea care nu se naşte din nevoia, păguboasă, de a demonstra cu orice chip că exişti în aria culturii.

Am văzut cîteva spectacole de teatru în afara premierelor oficiale, festivalurilor sau mai ştiu eu a ce. Şi în poduri sau pivniţe, în cochete săli studio, actori tineri sau nu joacă teatru cu bucurie. Cu imensă plăcere. Teatru de calitate. Nu mă refer deloc aici la altceva, la comercialul de doi lei, la teribilisme, la fiţe. Mi se pare că s-a mai estompat vremea lor. Unii regizori şi unii actori se preocupă. Au înţeles că meseria asta se face şi altfel. Că nu stai aşa, într-un cot, o veşnicie ca să îţi aranjeze altcineva, mereu, destinul. Caută texte, bune, nu aşteaptă să facă vreo instituţie lucrul acesta, îşi pun cap la cap gîndurile, intenţiile, îşi caută susţinere financiară, îşi fixează spaţiul şi se apucă de treabă. Ca peste tot în lumea asta. Nu aşteaptă să fie invitaţi, îşi caută locul. Nu aşteaptă ca masoneria autohtonă - nouă mişcare pe piaţă, noul trend din lumea teatrală, din şcoala de teatru - să se pună în mişcare şi să-şi impună prea multele mediocrităţi şi non-valorile adăpostite sub aşa o haină impunătoare. Voi reveni la acest subiect iritant. Cel puţin.

Într-o seară, am urcat, ca şi în altele, în podul unei case frumoase din Bucureşti, aşezată la o răspîntie de drumuri, avînd o intersecţie şi cu Mîntuleasa. Acolo este LaScena, se ştie. Nu ai cum să te rătăceşti. Numai în misterul teatrului. Am văzut Un cuplu ciudat. Varianta feminină, de Neil Simon. Regia, Doina Antohi. O actriţă care a strîns o trupă în jurul unei piese şi, esenţial, a poftei de a juca. Interesant este faptul că absolvenţi foarte buni, remarcabili unii dintre ei, se pierd pe ici, pe colo, în teatre serioase, în care, nu pricep de ce, nu îi vede mai nimeni. Trec anii şi ei nu joacă mare lucru. Sau nu joacă deloc. O dramă despre care ar merita să facem vorbire o dată. Doina Antohi a găsit la Biblioteca UNATC Un cuplu ciudat, varianta pe care Neil Simon a regîndit-o în 1985 pentru femei. A tradus-o, bine, a adaptat-o şi a pus-o în scenă cu cîteva colege tinere şi talentate. Dacă în 1965 scria textul din punctul de vedere al psihologiei masculine, punînd accentul pe problemele bărbaţilor, pe felul în care observă ei lumea, femeia, cuplul, oraşul şi pe ei înşişi - după douăzeci de ani, Neil Simon, unul dintre cei mai jucaţi, poate, autori, revine şi modifică perspectiva. În fiecare vineri, una dintre cele şase prietene, Olive, găzduieşte întîlnirea lor, ca să joace - nu poker, ca în varianta iniţială, masculină -, ci trivial pursuit. Un fel de "ştii şi cîştigi". Undeva, într-un apartament din New York, poposesc săptămînal, şase femei. Mai mult sau mai puţin singure, maniace de ceva, cu fiinţele suspendate departe de atîta nelinişte fizică, sexuală, metafizică. Acolo, jocul obligă la anumite reguli. Parcă mai uşor de acceptat şi de respectat decît regulile vieţii, ale cuplului. Jocul, un pretext, la urma urmelor, eliberează tensiuni, nemulţumiri, frustrări. Fără cuvinte. Numele filmelor, regizorilor, sportivilor, florilor sînt suficiente pentru comunicarea dintre ele. Probleme are toată lumea. În mare, dacă nu e vorba de boală, cam aceleaşi. Şi, oricum, nu e nevoie să ştii mereu chiar totul despre celălalt. Sau celelalte. Deşi, orice amănunt poate să fie picant şi degustat ca atare. Sau poate să modifice, pur şi simplu, relaţiile. Să le dea forma adevărată. Să le cureţe de balast, de convenţional. Pentru mine, dincolo de bucuria de a asculta un text admirabil scris, cu ştiinţă, cu îndemînarea construcţiei unei idei, unor replici, dincolo de faptul că recunosc probleme, fraze, gînduri, mentalităţi, bucuria mare a fost să revăd, împreună, şase actriţe cărora le stă minunat pe aceeaşi scenă. Fac parte din promoţia 2005 a profesorului Gelu Colceag, o promoţie cu adevărat izbutită, cu pregătire serioasă, complexă, faţă de care m-am simţit ataşată şi pentru că am intuit - şi mi s-a confirmat, apoi - seriozitatea lor. Plăcerea meseriei. Andreea Samson(Florence), Doina Antohi(Olive), Mirela Zeţa(Mickey), Andreea Grămoşteanu(Sylvie), Ioana Barbu(Renee), Ana Macovei(Vera) sînt şase actriţe care ştiu ce spun, ştiu ce joacă - deja enorm! - ştiu cum se construieşte un personaj, o relaţie, un parteneriat pe scenă, ştiu să rostească, să se asculte, să se admire cînd nu sînt protagonistele unui moment sau altul. Şase actriţe care joacă şase femei, doar şase imagini posibile dintre atîtea şi atîtea. Le joacă cu haz şi pricepere, atente la varietatea fiecărui personaj, la detaliile care îl alcătuiesc, la cheia fiecăruia, la particularitatea fină, dar şi la ce le aduce împreună, în fiecare vineri, undeva, într-un apartament dintr-un bloc din New York. Şase actriţe care se cunosc, bine, şi nu s-au plictisit unele de altele. Spaţiul, scenografic vorbind, este rezolvat simplu, mai ales că podul în sine este un loc. Cu intimitate, cu un anumit tip de căldură, de mister. Muzica, luminile, costumele, totul este pus în slujba actorului. A interpretării. Este un spectacol cu mult simţ al cuvîntului, cu abilitate ludică, un spectacol pledoarie pentru ce înseamnă să-ţi faci meseria. Simplu, curat, adevărat. Fără ifose, fără senzaţia că pămîntul începe, atunci, cu tine. Fiecare mimică îşi are o lume. Fiecare este o lume. Nimic nu se pierde, actoriceşte, pe drumul spectacolului. Cei doi bărbaţi, actorii Florin Lăzărescu-Manolo şi Cătălin Babliuc-Jesus, au adus exact picăturile de schimbare de umori, un soi de visceralitate, de trepidaţie, un umor, şi el, fin. Mi s-a părut că sîntem parte a discuţiilor, împreună în aceeaşi cameră, cu ticuri şi obsesii, îmi venea să răspund la cîte o întrebare, să particip la exasperările şi disperările uneia sau alteia. În alte locuri, seri ca acestea sînt numeroase. Pentru că efervescenţa şi dinamica au alte intensităţi, pentru că se petrec o mie de poveşti în acelaşi timp. Din aşa ceva se nasc capodoperele. Spectacolele, în cazul nostru, mari, memorabile. Din această normalitate în care nişte actori îşi respectă meseria şi descoperă codul ei, mai departe de legende, capricii, şabloane. În orice caz, încet-încet se mişcă şi la noi povestea cu teatrul. Din astfel de seri. Serioase. Fără pretenţii. Dar extreme de izbutite. Admiraţia mea!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara