Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Eliade de Mihai Zamfir

Scris cu E, numele Eliade se dispensează de prenume. După cum scris cu H, Heliade, el trimite invariabil la Ion Heliade-Rădulescu, la patronul modernizării noastre literare. Dacă Eliade descinde din Heliade, după o fantezie denominativă a înaintaşilor savantului, probabil că în cultură hazardul pur nu există: aşa cum Heliade-Rădulescu a împins aproape cu forţa literature valahă de la 1830 pe calea europeană, omonimul său de peste un veac avea să ofere cea dintîi contribuţie românească semnificativă în aria - pînă atunci extrem de restrictivă - a antropologiei filozofice universale.
Pentru destinul unui literat, un secol înseamnă enorm. Iar dacă secolul în discuţie a fost secolul XX, secol al ridicărilor şi al prăbuşirilor, al probelor morale dificile, uneori insurmontabile, atunci timpul se dilată şi mai tare. în aceste condiţii, centenarul naşterii unei personalităţi reprezintă, concomitent, istorie pură (secolul în cauză a modificat radical peisajul cultural), dar şi riscantul pariu al actualităţii: dacă opera cuiva rămîne vie atunci cînd autorul ei împlineşte o sută de ani, înseamnă că ea a reuşit să depăşească, prin valoare, un prag fundamental şi simbolic.
în în acest sens, exerciţiul comparării centenarelor mi se pare înalt-semnificativ. Anul 2007 marchează o sută de ani de la naşterea lui Pavel Dan şi Dan Botta, valori clasate şi tot mai limitate pe măsura trecerii timpului, e drept că şi din cauza scurtimii vieţii eroilor; acelaşi 2007 marchează o sută de ani de la naşterea lui Mihai Beniuc, personaj pe care am vrea să-l uităm cît mai repede, pentru că uitarea a rămas singurul serviciu real pe care i-l mai putem face. Prin comparaţie cu colegii săi literaţi, veniţi pe lume întîmplător în 1907, Mircea Eliade se detaşează cu forţă incomparabilă. Autorul Oceanografiei continuă să spună cititorului de astăzi adevăruri esenţiale, pe care trecerea timpului le-a reunit într-un soi de manual clasic al relaţiei omului cu sacrul.
Contribuţia filozofului sau a antropologului la dezvoltarea culturii umane se lasă surprinsă - după trecerea unui interval de timp rezonabil - printr-o singură formulă, chiar cu riscul schematizării. Ce înseamnă Mircea Eliade pentru secolul XX ne pare astăzi suficient de clar. Prin scrieri fundamentale apărute la Paris imediat după al doilea Război Mondial (Traité d^histoire des religions, Le Mythe de l^éternel retour, Le Chamanisme..., între 1949-1951), continuate în deceniile următoare cu monografii specializate, savantul român a oferit o viziune personală şi coerentă asupra mitului, asupra implicaţiilor lui ascunse şi neprevăzute. Să precizăm că multe dintre ideile novatoare privitoare la mit nu-i aparţineau lui Eliade, ci fuseseră lansate, începînd cu anul 1925, de Ernst Cassirer (în volumul despre Gîndirea mitică din trilogia Filozofia formelor simbolice), dezvoltate ulterior de contribuţiile lui René Dumézil şi ale altora. Eliade a avut doar intuiţia genială de a degaja esenţialul din toate aceste scrieri, de a fixa în formule verbale clare şi percutante tot ceea ce prima jumătate a secolului XX adusese nou în materie de mit. Să adăugăm că lumea indiană tradiţională, pe care savantul o cunoscuse în tinereţe, i-a oferit un sprijin pe cît de inedit (în colectivitatea ştiinţifică europeană), pe atît de solid. între gîndirea indiană, filozofia mitului imaginată de Cassirer şi imensa cantitate de produse etnografice inventariate în acei ani, Eliade stabilea rapid relaţii neaşteptate şi insolite. Niciodată pînă atunci nu se făcuse etnografie în stil de eseistică înaltă.
în primele cărţi publicate la Paris din 1949, autorul făcea dovada unei abilităţi stilistice pe care nici un etnolog celebru nu o avusese pînă atunci. Talentul său (provenit, fără îndoială, din experienţa de prozator şi de jurnalist) se traducea în formularea simplă, fără echivoc, a adevărurilor ştiinţifice, dar într-o formulare pe înţelesul tuturor. O dată cu el, antropologia filozofică ieşea din zona specializării academice stricte, pentru a se transforma în modă intelectuală, aşa cum urma să se întîmple doar peste cîţiva ani şi cu structuralismul. Prin Mircea Eliade, adevărurile fundamentale despre mit deveneau un bun comun.
Faţă de această operaţiune de anvergură întreprinsă de savantul nostru la nivelul mentalului universal, toate celelalte contribuţii eliadeşti se restrîng, prin forţa lucrurilor, la dimensiuni aproape provinciale - fie că este vorba de romane (unele realmente interesante, însă numai în context românesc), de intensa activitate jurnalistică ori de abundenta memorialistică.
într-o asemenea perspectivă, recentele mezaventuri postume ale savantului român se cer privite drept ceea ce sunt - accidente de parcurs. Ideologia americană a "corectitudinii politice" a provocat în ultimii ani numeroase victime printre marile figuri ale secolului XX. Din fericire, moda politico-socială a "corectitudinii" va trece, ca toate modele de acest fel: într-o astfel de confruntare, opera marilor gînditori iese întotdeauna victorioasă. Promotorii interesaţi ai unei asemenea ideologii, persoane care au supt laptele marxismului o dată cu abecedarul, gata cu toţii să-şi facă uitată activitatea comunistă, dar extrem de preocupaţi în schimb de tinereţea de dreapta a unor intelectuali, vor dispărea în mod natural şi, cu ei, această propagandă depăşită. Sunt curios ce se va spune, peste încă 50 de ani, despre deliranţii marxistoizi întîrziaţi din Occident, care fac acum legea, şi ce se va spune despre Mircea Eliade, aniversat cu aceeaşi ocazie. E de fapt o falsă curiozitate, pentru că ştiu deja răspunsul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara