Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La microscop:
Eliberarea pensionarilor din lagărele de concentrare de Cristian Teodorescu

Mi-e ruşine să văd pensionari cerşind. Mi-e ruşine de cozile la care se aşează bătrînii la farmacii, dar cel mai mult mi-e ruşine de aerul lor înfrînt şi umil, pe stradă. Aşa că în ciuda prognozei FMI, că mărirea pensiilor ar putea face mai mult rău decît bine economiei româneşti şi românilor, prefer acest risc de dragul celor care mi-au plătit alocaţia de o sută de lei în copilărie, studiile la şcoala generală şi la liceu şi mi-au dat bursă în facultate, din banii lor.
Pensionarii care nu cerşesc sau nu au aerul de victime fac parte din elita acestei categorii, printre care se numără bătrîni securişti şi venerabili activişti de partid de rang înalt. N-aş avea nimic împotriva lor, ca persoane, dar mă revoltă mecanismul care face din ei, şi după '89, aleşii acestei ţări în care proştii au murit ca să nu mai fie conduşi de PCR şi de Securitate. Pensionarii pe care îi cunosc sînt oameni cu meserii, care au trăit de la un salariu la altul şi pe vremea lui Ceauşescu şi după aceea. Unii dintre ei au murit într-o sărăcie perfectă. Alţii se pregătesc. O mare parte a societăţii româneşti de azi îi consideră un soi de supravieţuitori inutili, cărora ar trebui să le fie jenă că mai încurcă locul. În timp ce securişti senili, ca Pleşiţă, sau mai ştiu eu ce demnitar ceauşist, care are dificultăţi cu acordul dintre subiect şi predicat, se bucură de o imensă deferenţă mediatică şi li se urează, cu respect, sănătate şi viaţă lungă.
Octavian Paler resimţea stingherit această presiune împotriva bătrînilor, chiar dacă nu se putea plînge că nu-i ajung veniturile. Dar, nota bene, autorul Vieţii pe un peron a muncit pînă în ultima zi a vieţii sale, cu o energie pe care n-o au mulţi dintre tinerii care le reproşează pensionarilor că nu se grăbesc să populeze "Reînvierea", "Pătrunjelul", "Sfînta Vineri" sau "Bellu", după posibilităţi.
"Sărăcia nu e un viciu, stimate domn!" spune un personaj dostoievskian, funcţionarul Marmeladov, în Crimă şi pedeapsă. Proaspăt graţiatul de la pedeapsa cu moartea, Dostoievski, pune această propoziţie revoluţionară în gura unui alcoolic. Şi pentru a convinge autorităţile că ţarul nu l-a scăpat degeaba din faţa plutonului de execuţie, romancierul îşi tăvăleşte conştiincios în ridicol convingerile de stînga pentru care era să fie împuşcat. Totuşi viitorul jucător vicios la ruletă nu se astîmpără în întregime. Face din fata beţivului Marmeladov o sfîntă care se prostituează pentru a-şi salva familia. Aşa că, în aparenţă, sărăcia, dacă nu e un viciu, duce cu certitudine la vicii.
Pensionarii noştri săraci sînt, cel mai adesea, consideraţi nişte neisprăviţi care n-au fost în stare să se chivernisească la timpul potrivit şi care acum ne agresează cu milogelile lor.
Nimic mai fals şi mai ticălos. Fiecare dintre aceşti bătrîni care n-au aer rufos de boschetari, cerşeşte sau stă la cozi pentru că a fost obligat pe vremea cînd muncea mie să-mi plătească studiile, altora să le achite apartamentele în care aveau să locuiască, iar bolnavilor să le asigure spitalizarea gratuită.
Ei sînt cei care azi încurcă locul, ei sînt vicioşii sărăciei şi tot ei sînt cei care îndrăznesc să ne întrebe, cînd ies exasperaţi în stradă, de vrem să-i ucidem lent, cu pensii din care n-ar fi supravieţuit, dacă ar fi fost supuşi unei asemenea pedepse în libertate nici pensionarii lagărelor de concentrare.
Pentru a-i salva, merită să sfidăm FMI-ul, chiar dacă pentru asta ar trebui să plătim un impozit suplimentar, cel de solidaritate cu pensionarii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara