Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Eminesciană de Mihai Zamfir

Luna solstițiului de vară, căldura revărsată asupra Bucureștiului, parfumul adormitor al teilor vor întovărăși în eternitate aniversarea lui Eminescu, închegînd o atmosferă mai degrabă dureroasă. Îl putem comemora pe poet în zeci de feluri.
De exemplu, recitindu-i scrisorile particulare – nu cele din ediția academică, ci scrisorile inedite schimbate cu Veronica Micle, publicate de regretata Christina Zarifopol, la mai bine de un secol de la scrierea lor (Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit, Polirom, 2000).
Trecem peste dovezile unei iubiri copleșitoare, ce atinge uneori accente insuportabile, și ne oprim asupra detaliilor vieții duse de Mihai Eminescu, poet și gazetar, în Bucureștiul anilor 1879-1883. Detaliile materiale ale existenței lui se ivesc cu totul accidental și taie adesea răsuflarea, mai mult chiar decît o fac mărturiile dramatice de iubire.
Mutat de curînd la București, Eminescu continua să trăiască sufletește la Iași, orașul în care își lăsase iubita. Unica lui preocupare concretă va fi, de acum încolo, economisirea banilor necesari pentru o himerică și costisitoare navetă București-Iași. Va vedea că e prea sărac pentru asta. Primii ani după moartea lui Ștefan Micle, soțul Veronicăi, întîmplată în 1879, îi consacră demersurilor pentru ca văduva să primească o pensie; își pune în joc toate relațiile politice și amicale, dar degeaba.
„De te-aș ști odată pe tine la adăpost de toate nevoile vieții, hamal m-aș face să pot fi la Iași”(p.56);
„Știindu-te pe tine asemenea săracă și în nevoi, cu grija creșterii copiilor, poți să-ți închipui că inima mi se face cît un purece și adeseori nu văd încotro” (p.170);
„Am primit azi după ameaza scrisoarea ta cu forfecătura din depeșă, tocmai cînd veneam de la Cameră. Cînd suiam dealul, am întîlnit pe Carp care m-a luat în cupeu și mi-a spus că azi n-au fost suplici la ordinea zilei. Am venit la gară și-ți scriu în restaurantul gării ca să primești scrisoarea mîne deja și să nu te mîhnești în zădar” (p.200).
Rarele călătorii ale poetului la Iași, rarele veniri ale Veronicăi la București presupuneau complicate calcule financiare pentru cumpărarea biletelor de tren. Eminescu, nonșalant, obținea banii amanetîndu- și ceasul de aur, unica lui avere, sau împrumutînduse; dar banii pentru Veronica și mai ales trimiterea lor continuă ascundeau adevărate drame, combinații financiare ingenioase.
„Dulce amică, am primit în sfîrșit biletul și ți-l trimit. Ajungînd la Roman tu trebuie să-ți scoți de la casă o jumătate de bilet de classa a III-a, arătîndu-ți biletul tău, care va fi ștampilat” (p.28).
Împărțit între dorința de a-și vedea iubita și groaza că, la Iași, Veronica o duce greu, poetul renunță la călătorii și îi trimite celei aflate în lipsă cît de mulți bani poate strînge, convins că nu face cadouri, ci ajută la supraviețuire.
„Spui cu spaimă că ai a plăti patru sute ș-atîția franci. Iată o sumă, dragul și gentilul meu copil, pentru care nimeni în lume nu s-a spînzurat pîn-acuma. Se va găsi și ea, numai să mă-ntorc la București” (p.153).
„Draga mea fetiță, îți trimit un mandat poștal 50 fr. – atîta acum, peste cîteva zile sper a putea trimite alți 50. Administrația noastră nare un ban și nu-mi poate avansa leafa” (p.166); „Dragă Nică, cu poșta de azi îți trimit un mandat poștal o sută de franci. Eram să ți-i trimit în scrisoare, dar văd că modul cel mai simplu e cu mandat” (p.171);
„Dragă fată, îți trimit cu poșta de azi încă 50 fr. Sper peste cîteva zile să-ți pot trimite alții” (p.177).
Bineînțeles, ca la oamenii săraci, totul îi ieșea pe dos poetului și nenorocul se ținea scai de el.
„Trebuie să știi că abia azi, după zece zile, bag de seamă că mi-am uitat pardesiul în tren. Habar n-am avut pîn-acum că l-am pierdut. Atît sunt de uitit, dragul meu Momoț, încît crede-mă că singurul lucru pe care nu-l uit ești tu” (p.163).
Fiecare întîlnire cu Veronica lua pentru Eminescu dimensiunile unei călătorii în Paradis; încerca să-i insufle aceeași stare și prietenei sale, recurgînd la cele mai grave argumente:
„O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decît viața întreagă a altor oameni. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atît amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia” (.182).
În același chinuitor an 1882, de cînd datează majoritatea scrisorilor, disperat, Eminescu scoate un geamăt pe care posteritatea nu l-a înregistrat cu atenție și care ia forma propziției „Sunt și eu un biet om”. Poetul ajunsese la capătul puterilor și se preda destinului, presimțind că sfîrșitul nu-i departe.
Așa a trăit Eminescu în anii săi de apogeu creator, la începutul decadei 1880. „Ziua lui Eminescu” din luna iunie ar trebui să ia astăzi o singură formă convenabilă: să realizăm că, în România anului 2017, cel din urmă scriitoraș, cel mai anodin gazetar, pentru a nu vorbi de miile de comentatori ai operei eminesciene, beneficiază de un nivel material al existenței, de facilități curente și de binefaceri ale civilizației pe care Eminescu nu le-a avut niciodată. Și-a trăit modest anii de vîrf ai geniului, fără să se plîngă, fără să ceară nimănui ceva și dăruind puținul lui surplus femeii iubite. A avut într-adevăr, material vorbind, în Bucureștiul anului 1882, statutul unui „biet om”.
Dacă adăugăm că asemenea exemplu, strivitor din punct de vedere moral, se alătură unei și mai strivitoare opere literare, ne dăm seama că suntem în prezența unui miracol irepetabil. Comemorarea lui Eminescu? Ar fi de-ajuns să-i recitim, în spiritul de mai sus, cîteva scrisori particulare și să măsurăm mental distanța de la el la noi: e incomensurabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara