Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Eminescu - scopul şi mijloacele de Nicolae Manolescu


"Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe ei".


Cel puţin o vreme, cum e şi normal cînd vorbim de o operă literară, poezia lui Eminescu a fost privită ca un scop în sine: de către cititori, de către studioşi, de către poeţii înşişi. Cei dintîi adulatori ai lui Eminescu fiind poeţii, ei au început prin a-i imita temele şi sonurile, dînd naştere acelui "curent eminescian" de care vorbea Ibrăileanu, şi în care se cuprind nu numai atîţia autori modeşti, de la răscrucea secolelor, dar Arghezi sau Bacovia, într-o parte a liricii lor. Chiar şi aşa, poezia eminesciană a reprezentat pentru toţi aceştia ţelul admiraţiei sau al studiului critic. E de remarcat faptul că, odată cu descoperirea publicisticii, în primii ani ai secolului nostru, în plină mişcare sămănătoristă şi naţionalistă, se produce o deplasare suspectă a interesului public de la geniul literar al lui Eminescu la utilitatea unora din ideile sale politice. începutul îl face A.C. Cuza în Operele complete, din 1914, cînd scoate din articolele din Timpul argumente pentru militantismul său naţionalist. Şi cu ce patimă! S-au citit cu adevărat ori nu articolele cu pricina în epoca apariţiei lor, nu avem cum şti. Dar e sigur că ele au fost revendicate pentru "actualitatea" lor în toată perioada interbelică, apoi, cu explicabilă surdină, după 1971, şi, din nou fără rezerve, de către naţionaliştii de toate speţele, de la cuzişti şi legionari la protocronişti şi, în fine, la extremiştii de azi. Aşa devine proza politică eminesciană mijloc de propagandă şi de polemică în diferitele etape ale bătăliei dintre tradiţionalişti şi modernişti, dintre autohtonişti şi occidentalişti, dintre adepţii statului naţional (în variantele sale) şi adepţii democraţiei
liberale.

Dacă publicistica face începutul, poezia îi urmează. în două feluri. Mai întîi, prin acea parte a ei (Doina, de exemplu, dar atîtea altele, îndefinitiv) care, în mod direct, putea sluji unor vederi politice sau ideologice. E sigur că redactorii de la Porunca vremii reproduceau, lîngă titlul revistei, două versuri din Doină ("Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cînii"), nu pentru reîmprospătarea cotidiană a bucuriei lor estetice, dar pentru că se simţeau întăriţi în convingerile lor xenofobe. Eminescu nu era pentru ei scop, ci mijloc, aşa cum va redeveni pentru Ceauşescu, într-un faimos discurs, care tocmai distihul cu pricina îl cita. în al doilea rînd, poezia începe să fie citită tendenţios, interpretată adică după chipul şi asemănarea unei doctrine sau a alteia. N-a ajuns astfel Hyperion din Luceafărul să urce pe calul Sfîntului Gheorghe ortodoxist şi să răpună balaurul necredinţei?

Trebuie să constatăm că dacă Eminescu a fost şi mai este socotit "poetul naţional", tocmai prefacerii operei sale din nobil scop în mijloc banal i se datorează faptul. Cine, zicînd "poetul naţional", are în gînd valoarea literară a versurilor? Mai degrabă, Eminescu pare aşa fiindcă sensibilităţii noastre naţionale (etnice, morale, religioase şi politice) îi place să se recunoască în oglinda lui. Nu sîntem pe tărîmul mirific al artei, ci pe acela mlăştinos al ideologiei.

La 150 de ani de la naştere, Eminescu are dreptul de a fi din nou poet, şi numai poet, adică de a fi citit pentru excepţionala lui imaginaţie, pentru limba lui inimitabilă, deşi mereu imitată, ca scop al pasiunii tuturor iubitorilor săi, şi nu de a fi folosit ca instrument de către toţi demagogii, de către toţi "mititeii", care, ca acela din Scrisoarea I, nu talentul lui îl slăvesc, ci mediocritatea ideilor lor o lustruiesc.