Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eminescu şi avatarurile unui motiv de Radu Cernătescu

Eminescu a început să-şi scrie Scrisoarea III în cursul anului 1878, în vara în care poetul s-a aflat la Floreşti, la conacul familiei Mândrea- Bălceşti. Preocuparea lui pentru Cronicile noastre vechi (este titlul unui articol al său din septembrie, acelaşi an) a avut ca resort tocmai perioada aceasta de lecturi istorice, care s-au subsumat şi corelat traducerii pe care Eminescu a făcut-o la Floreşti la primul volum din Fragmente zur Geschichte der Rumänen, lucrarea neterminată a lui Eudoxiu Hurmuzaki pe care i-o încredinţase Academia spre traducere. În timpul cât a efectuat traducerea (volumul I apare în ianuarie 1879), Eminescu s-a documentat la Floreşti asupra istoriei Imperiului Otoman, citind în special Geschichte des Osmanischen Reiches... (1827-1834), monumentala lucrare în 10 volume a orientalistului austriac Joseph von Hammer. Lectura Istoriei Imperiului Otoman a lăsat urme nebănuite în textul Scrisorii III, putându-se chiar afirma că aceasta este cartea care a declanşat viziunea poetică din versurile liminare ale poemei. Astfel, găsim în Geschichte..., vol. II, p. 66-68, colaţionată după vechi cronici turceşti legenda despre visul întemeietorului Imperiului Otoman, sultanul Osman, cu motivul arbor erecta din pasajul despre visul său profetic: „...hrănit de vintrele lui un copac se înalţă şi, crescând în vigoare şi frumuseţe, el îşi întinde ramurile din ce în ce mai mult peste ţări şi peste mare (über Länder und Meer), până la orizontul final al celor trei părţi ale pământului”. Cu o preluare aproape ad-litteram în varianta mss. A-2276 a Scrisorii: „Înrădăcinat în pieptu-i tot mai mare şi mai mare/ A lui ramuri lungi întinde peste ţări şi peste mare” [subl. n.].
Un alt semn că Eminescu nu doar a citit lucrarea orientalistului austriac, dar a şi urmat-o îndeaproape în Scrisoarea III este şi versul 4: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă”, care nu e altceva decât prelucrarea poetică a unei propoziţii a orientalistului austriac din începutul pasajului despre visul lui Osman: „ochiul său adormit la exterior, deschis e înlăuntru“ (von außen schlummernde, nach innen geöffnete Auge – vol. II, p. 66-67). Mai mult, poetul a păstrat cu mici modificări toate localizările textului german: „Hause Edebali’s”, care devine la Eminescu „casa şeicului Edebali”; „der Kaukasus und der Atlas, der Taurus und der Hämus” – „Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari”; „der Tigris und der Eufrat, der Nil und der Ister hervor” – „Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână”; iar „den Vollmond vorgestellten Malchatun” ajunge la Eminescu sub forma „frumoasei Malcatun”.
În legenda despre visul premonitoriu al lui Osman din textul istoricului austriac nu găsim enumerate cele trei continente peste care se va întinde Imperiul Otoman, care apar însă explicit în versurile eminesciene: „Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână./ Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri...”. Cel mult, la Hammer, se pomeneşte despre „cele trei părţi ale pământului peste care umbra lui se răspândeşte” (der drey Theile der Erde seinen Schatten). Enumerarea lor explicită denotă, în opinia noastră, un efort hermeneutic la poetul român, care a corelat aici textul cu o imagine ce relua şi stiliza toată tema „visului sultanului Osman”. Este vorba despre gravura de pe frontispiciul cărţii lui Cantemir, Sistema religiei muhamedane (Kniga sistema, ili Sostoianie muhammedanskiia religii ..., Sanktpiterburgskaia Tipografiia, 1722), carte pe care Eminescu e posibil să o fi cunoscut (C. Negruzzi încercase traducerea ei, în 1838). Necunoscând însă limba rusă, Eminescu a aşteptat întâlnirea cu explicaţiile lui von Hammer pentru a fixa în imagini poetice o ilustraţie care l-a impresionat cândva. Cât priveşte preocuparea bibliotecarului Eminescu pentru cărţile principelui academician, avem mărturie nota de achiziţie pentru Biblioteca Universităţii din Iaşi, datată 1874, care arată că Eminescu a plătit 170 lei noi pentru un exemplar din Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea.
Gravura cu pricina este un desen alegoric decriptat în text de Cantemir însuşi (p. 291), autorul punând legenda despre visul lui Otman în gura unui derviş „foarte iscusit în arta chimiei şi în prelucrarea aurului” (p. 308). Să reţinem acest amănunt, care se poate dovedi important în identificarea modelului gravurii lui Cantemir. Desenul principelui redă visul profetic al lui Osman, înfăţişându-l pe întemeietorul Imperiului Otoman, sultanul Otman/Osman, din al cărui trup întins se ridică un imens arbor erecta alcătuit din trupuri de şerpi, figurând aici dinastia pe care sultanul a întemeiat- o. Sub copac sunt trei personaje feminine cu coroană şi sceptru, deasupra cărora scrie: Asia, Africa, Europa. Exact ca în versurile eminesciene: „Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,/ Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte [...],/ Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână./ Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri/ [...] / Toate se întind nainte-i...”.
În paranteză fie zis, modelul gravurii făcute la indicaţiile principelui moldav de gravorul rus Aleksei Fedorovici Zubov (1682-175?) se cere căutat nu în zona teologiei, cum încă se mai crede, ci a alchimiei, domeniu care l-a înflăcărat în tinereţe pe Cantemir, discipol al alchimistului flamand van Helmont. Să observăm mai întâi că aici şerpii din care este alcătuit copacul trimit la scara tâlcuitoare din Istoria ieroglifică, acolo unde reptilele simbolizează tocmai reprezentanţii Înaltei Porţi. Prin acest simbol, aşadar, Cantemir ataşează gravurii o notă de pamflet, făcând acum, în exilul său rusesc, din „cuceritorul şi învingătorul popoarelor”, cum apare Otman în Incrementa et decrementa othmanici imperii (I, 23), rădăcina răului în lume, iar din „legea Curanului (sic)” expresia acestui rău pe pământ: „bunule Dumnezeu, iartă-mi că fără ruşine arăt în legătură cu cei perverşi cele perverse şi ţie scârboase, dar aceasta o fac ca să vadă cei credincioşi şi să înţeleagă cât de departe de adevarul tău e minciuna acelui pseudoprofet Muhammed” (p. 231) .
„Arborele falnic” din legenda despre visul profetic al sultanului devine în pamfletul lui Cantemir un arbor mala, dar nota pamfletară nu ar fi pe deplin înţeleasă fără a se trece şi pe la sursa acestei gravuri. Ea este, în opinia noastră, gravura de pe pagina de titlu a cărţii medicului Georgius Kirstenius, Adversaria et animadversiones in Johannis Agricolae. (1648). Găsim ilustrat aici, în această lucrare polemică acelaşi arbor erecta, care adăposteşte, ca la Cantemir, trei personaje feminine, numite Ratio, Adrastea (epitetul lui Nemesis) şi Experientia, figurând cele trei ştiinţe care formau filosofia vremii: Medicina, Astrologia şi (Al)chimia. Numai că aici, lângă trupul gol din vintrele căruia răsare copacul ştiinţei, apar două cuvinte care transformă tot motivul arbor bona într-o exemplificare a lui arbor mala, pervertind astfel şi ştiinţele pe care acest arbor philosophica le adăposteşte. Cele două cuvinte sunt dintr-un vers aparent cuminte dinEpigramele lui Martial: „Zoilus agrotans” (Zoilus este bolnav) şi fac trimitere la viciosul Zoilus, omul prin care Martial simbolizează viciul însuşi (non vitiosus homo es, Zoile, sed vitium – E. 11, 92), un pederast (pathicus) a cărui gură este mai spurcată decât dosul (Zoile, quid solium subluto podice perdis?/ spurcius ut fiat, Zoile, merge caput – E. 2, 42). Acest vers invectivă, prin care Kirstenius pune semnul de egalitate între suma viciilor şi preopinentul său, luteranul convertit Johannis Agricola, era menit să rezume nota pamfletară a întregii cărţi: „Că văzut-a fraude chimia şi invenţii răspândit-a/ De otravă stă umflat Zoilus şi vomită./ Acum propria-i vomă şi-o înghite, acum strânge din dinţi. Aha!/ Căci bine e spus: fiecare pasăre pe limba ei piere” (Ut Chymicas vidit fraudes commentaque pandi;/ Livore intumuit Zoilus, et vomuit./ Nunc sputum vorat ipse suum; nunc ringitur. Ohe!/ Quam pulchre dictum est; ipsa holera olla legit – p. 5).
Dacă la Cantemir desenul nu mai vorbeşte „despre Curan (sic)”, ci despre o veritabilă refutatio Corani, la Eminescu, măreţia copacului din visul sultanului nu apare deloc diminuată, ci augmentată pentru a pregăti efectul antitetic de mai târziu: „Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,/ An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,/ .../ Astfel, ţară după ţară drum de glorie-i deschid.../ Până-n Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...”. Ironia se naşte tocmai din punerea acestui vis de expansiune a Aliotmanului în antiteză cu „iubirea de moşie” a bătrânului „atât de simplu după vorbă după port”. Pamfletarul Eminescu intervine plenar abia atunci când pune în antiteză trecutul, „veacului de aur” care a întrerupt visul profetic al sultanului Osman, cu un prezent pe care „ni-l umplură saltimbancii şi irozii”...


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara