Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Eminescu şi posteritatea de celuloid de Dorin-Liviu Bîtfoi


În urmă cu vreun an am avut ocazia să vizionez, în sala de proiecţii din Jilava a Arhivei Naţionale de Filme, mai multe filme despre poetul naţional al românilor, ori inspirate de opera acestuia. Ceea ce înseamnă 5-6 pelicule, în majoritatea lor documentare.
Prima dintre ele în ordine cronologică poartă titlul Blanca şi este rodul unei colaborări între Mihai Iacob şi Constantin Neagu, din anul 1955. O feerie în alb-negru, nu rău realizată narativ (convenţionalitate inocentă, la vedere), dar la care impresionează mai mult aspectele metafilmice decât filmul în sine. Mijloacele tehnice de pildă, marcate de ingeniozitatea artizanală a începuturilor (deşi nu ne mai aflăm chiar în epoca de pionierat a celei de-a şaptea arte - dar încă în perioada celei de-a doua sau de-a treia dictaturi din România), care alătură interioare filmate şi splendide imagini de ansamblu cu Castelul Bran, copiate de pe ilustrate vechi. Iluzia funcţionează totuşi, căci trebuie să mă hotărăsc, incomodat şi de calitatea slabă a imaginii, despre ce grad de realitate este vorba. De ce am însă sentimentul că fascinaţia lumii de pe ecran creşte atunci când scâncetele tehnicii fac percepţia vizuală întrucâtva mai obscură, că alunecarea în fantasmă se accelerează cu un sonor nu suficient de bine "lipit" de imagine (venind parcă dintr-o altă spaţialitate) şi cu lipsa detaliilor nete pe care le aduce culoarea şi acurateţea aparatului modern?
O a doua impresie puternică o provoacă întâlnirea cu actori români de prim rang la o vârstă pe care, de regulă, nu îi prea vezi trăind-o pe ecran - figuri aşadar mai greu de recunoscut : Amza Pellea (24 de ani), Silvia Popovici (22 de ani), Draga Olteanu (22), Iurie Darie (26).
Manuscrise eminesciene de Alexandru Sîrbu (1974) se derulează în sensul unei preocupări mai largi a regizorului pentru studiile grafologice (el va mai semna, cumva pe aceeaşi linie semiologizantă, filme ca: Pe câmpul alb, Desenele scriitorilor, Manuscrise, scrisori, amintiri, Limbajul calculatorului ş.a.). Demersul pare de-a dreptul subversiv într-un regim în care grafologia stă sub cheie în birourile poliţiei politice. Iată cu siguranţă unul dintre motivele pentru care rigoarea aplicaţiei va fi încă de la început bruiată de un discurs liric şi cam bombastic, destul de reţinut totuşi în raport cu romanţele (când lăcrămos abstracte, când metaforic exaltate) în care se transformă adesea multe dintre textele consacrate lui Eminescu. Iniţiativa lui Sîrbu riscă să nu fie schiţată decât ca intenţie, din cauza acestei interferenţe inoportune a scopurilor - cu efecte imediate dintre cele mai păcătoase, precum invitaţia adresată ciobanului mioritic de a nu lipsi nici din această exegeză.
Aşteptam filmul din 1976 al lui Jean Petrovici ca pe un clasic al genului, ca pe referinţa peste care nu se poate trece. Aşa se vorbea despre el. Am avut parte de o aiuritoare deziluzie. Mihai Eminescu, cu un scenariu semnat de Vasile Nicolescu, reprezintă unul dintre actele cele mai banale ale recuperării în cămara de argumente ideologice a numelui marelui poet. Aflu, totuşi, mai pe la începuturi, amănuntul interesant că ţăranii l-au zugrăvit pe poet printre sfinţii de pe pereţii bisericii din Ipoteşti, şi mă mai bucur de câteva peisaje superbe. Apoi - un delir psihanalizabil răstit la spectator cu limbă de lemn, un pomelnic entuziast în care apar de-a valma dacii, Constantin Brâncuşi, Babele, Sfinxul, Ştefan cel Mare, sfinţi, hidrocentrale, holde aurii, maci, cai, pescăruşi, fii ai patriei cu capetele iţindu-se energice din mulţime pe bulevardele Capitalei (ar trebui oare ca viermuiala lor să-mi inducă subliminal ideea de forţă a masei, sau pe aceea mai subtilă şi mai reavănă a abundenţei de resurse - biologice?). Am jenanta impresie că regizorul s-a plictisit încă de la primele două-trei minute de film şi că a plecat de unul singur la o bere, abandonându-şi invitaţii în sala de proiecţii.
Revin la o normalitate estetică şi discursivă o dată cu documentarul Eminescu - Truda întru cuvânt de Anca şi Laurenţiu Damian, din care se pot desprinde unele sugestii de perspectivă şi de tehnică a scenariului. Urmează apoi câteva fragmente din filmul artistic Un bulgăre de humă de Nicolae Mărgineanu (1989), scenariul Nicolae Mărgineanu şi Mircea Radu Iacoban. Îmi reţine atenţia o umbră chinezească din profil a lui Eminescu (Adrian Pintea) în penumbra unei încăperi, de o frumuseţe plastică.
Mai există, după ştiinţa mea, un film din 1914 al lui Octav Minar, intitulat Eminescu, Veronica, Creangă, precum şi Eminescu (1990), al lui Anatol Codru (Republica Moldova); Dumnezeirea lui Eminescu (1995) şi Obârşia lui Eminescu (1996), semnate ambele de Grid Modorcea; filmul pentru televiziune Insula lui Euthanasius de George Buşecan, destul de complex, dar din care, poate din vina mea, n-am înţeles mare lucru; precum şi o ecranizare a Luceafărului, începută promiţător ca imagine şi continuată lamentabil la nivelul scenariului, difuzată aniversar acum câţiva ani la TVR, în spiritul unei emisiuni rutinate, de montat în grabă din imagini destul de disparate. Lista nu se încheie, foarte probabil, aici, dar titlurile citate o epuizează, înclin să cred, în cea mai mare parte.
Nu sunt printre cei care să decidă pe loc, la aflarea unui asemenea gingaş număr de producţii, că Eminescu trebuia să se bucure de o mai mare atenţie în planurile regizorilor. În ceea ce mă priveşte, trei filme foarte bine realizate aproape că m-ar fi mulţumit, iar absenţa celorlalte doar m-ar fi mirat sincer (ar fi şi inoportun de altfel să se instituie un barem naţional de filme "necesare"). Cu toate acestea, fără vreo intenţie moralizatoare sau mobilizatoare, nu pot să nu observ sărăcia calitativă, rar dezminţită, a peliculei despre Eminescu. Mi-o explic în primul rând prin timpul relativ scurt dintre apariţia, perfecţionarea şi mai ales răspândirea cinematografului şi instalarea cenzurii partinice în ţara noastră. Prins ca într-o menghină între aceste două termene istorice, cineastul este întrucâtva scuzabil pentru debilitatea producţiilor sale.
Explicaţia de mai sus nu s-ar dovedi poate suficientă dacă nu s-ar întâlni cu o alta, semnificativă pentru un anume fel de a scrie despre poetul naţional. Succint, ea a fost deja amintită: este vorba despre pierderea printre generalităţi şi poncife şi despre imprecizia tulbure, despre cuvântarea preţioasă ca modalitate de a nu spune nimic, combinată cu o crispare înaintea căreia dispar orice contururi umane ale unui portret şi aşa excesiv idealizat.
Or, trebuie remarcat că limbajul compromis şi compromiţător din plan ideologic este foarte bine servit de pervertirile din plan estetic. În condiţiile în care oamenii nu au fost apreciaţi, sub comunism, în limitele necesităţilor lor reale, irealitatea şi fantezia stearpă, compulsiv-repetitivă ale unor descrieri ale poetului au venit probabil ca o confirmare din afară, nesperată, a puritanismului şi a stereotipiilor tovărăşeşti.