Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea de film:
Enciclopedie... şi încă ceva de Valerian Sava


Era de ordinul evidenţei celei mai accesibile că, din activitatea istoriografică "de resort" dinainte de 1990, neîndoielnic validă rămînea o filmografie, dar una care-şi depăşea spectaculos specia: Filmografie adnotată - subtitlu la formularea în termenii epocii: Producţia cinematografică din România. 1897-1970, cu semnăturile scurtate ale autorilor aşezate modest după: "de I. Cantacuzino şi B. T. Rîpeanu". Fiindcă antetul era ocupat de tutela instituţional-editorială dublă: Institutul de Istoria Artei şi Arhiva Naţională de Filme - la volumul I, 1, la volumul I, 2 adăugîndu-se supraetajările fiecărei instanţe: Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, respectiv Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Vocaţia criticii literare şi calificarea filmologică occidentală din interbelic ale lui Ion I. Cantacuzino, prodigios adaptate noului palier, erau însă adevăratul vector al primelor două volume (din cele şase preconizate) - "cea mai închegată dintre lucrările noastre istoriografice" (cum am numit-o în Istoria critică a filmului românesc contemporan), în care "scientismul branşei atinge maximum de amplitudine şi luxurianţă, cu un aparat auxiliar exhaustiv", "fără a uita să vizeze, cu aceeaşi instrumentaţie detaliată, "raporturile dintre creaţia autohtonă şi evoluţia mondială a cinematografului"".
Grea ştafetă de purtat pentru secundul B. T. Rîpeanu, după dispariţia prematură în 1975 a şefului de şcoală neînvestit ca atare! Şi o dilemă în acelaşi timp - nu ştim dacă sau în ce măsură conştientizată ori posibilă în condiţiile lucrului colectivist şi instituţionalizat: cu cine şi cum să continue opera. Cantacuzinul nefiind ramplasabil, inchietantă rămînea opţiunea de direcţie: căutarea unei compensaţii, a unei complementarităţi sau acceptarea unui adaos aglutinant? Mai mult decît probabil, se eluda că înaintaşul devenise isto-riograf (filmograf) abţinîndu-se din motive politice de la critica la zi, dar revendicîndu-se de la eminenta sa formaţie în materie, nu tocmai agreată şi cu atît mai puţin cultivată în context. O prăpastie (din nou: nu ştim dacă văzută şi recunoscută) separa ştafeta primită de tărîmul pe care B. T. Rîpeanu urma s-o poarte: instituţionalizarea în feude de serviciu a compartimentelor filmologice (cronicarii din periodice - pe de o parte, istoriografii subordonaţi falsei academii - pe de alta), sub paternalismul vitreg al nomenclaturii, cu plafonările suficienţei refractare şi aroganţa "specializării", recte arhivistice, în struna propagandei tutelare şi a clanului fiecărui sector. "Colportorii" de mesaj dintre redute, al căror condei se exersase şi se exercita bivalent în linia unui Cantacuzino (un George Littera, un Florian Potra în primul rînd) fiind pe cît de dăruiţi şi autorizaţi, pe atît de sporadici şi marginalizaţi.
Conştientizată sau mai degrabă nu, prăpastia s-a vădit în ceea ce a urmat editorial, ca una dintre dramele culturii profesionale a branşei, pe care paternalismul vitreg n-avea nici un interes s-o soluţioneze în sensul unei autonomii şi pe care merituosul prin sagacitate B.T. Rîpeanu, rămas ipso facto personaj central al dramei, a trebuit s-o îndure: fie semnînd singur volumul II, 1 A al Filmografiei adnotate, fie resemnîndu-se cu abandonarea proiectului, apoi cu reluarea lui tardivă şi mult degradată după 1989 (II, 2), fără aportul său şi fără nici o discuţie critică publică pe marginea seriei. Iar nenorocirile nu vin niciodată singure. Ele se precipită în fazele emancipării, de la filmografia autohtonă la prelucrarea celei mapamondice, în familia conexă a necesarelor dicţionare, ghiduri bio-filmografice ş.a.m.d., mai totdeauna utile şi vandabile, cu toate lacunele şi tarele lor. Încă înainte de apariţia Micii enciclopedii a cinematografiei universale (subtitlu la Secolul cinematografului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), dispare tragic prin suicid titulara de atunci a rubricii de film de la România literare, Ioana Creangă - cel mai credibil liant transarhivistic al colectivului auctorial, cu nu mai puţin de cinci nume, toate dintre absolventele congenere ale secţiei filmologice de la IATC, cu excepţia "veteranului", B.T. Rîpeanu. În hecatombă (sîntem obişnuiţi cu ea în cinematografia românească, din 1914), se va pierde timpuriu şi prima semnatară, alfabetic, a Micii enciclopedii, Doina Boeriu, iar o a treia contribuabilă, Rodica Pop-Vulcănescu, se reprofilează şi se recuză de la continuitate. Acum, în 2002, la reluarea redimensionată a antreprizei, adusă la zi după 13 ani - sub un titlu nou, Cinema... un secol şi ceva, cu un subtitlu care ar schimba şi specia, apăsînd pe borne temporale fără relevanţă istoriografică: O istorie cronologică (sic!) a cinematografului mondial. 3 martie 1895-31 decembrie 2000 - din cele cinci nume rămîn două şi masiva tipăritură e semnată alfabetic Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu.
Cel mai ingrat afront cu care am întîmpina o asemenea incontestabil utilă construcţie ar fi subterfugiul local al celor lipsiţi de organul analizei critice şi de resortul deontologic, dar epataţi de volumul fizic al muncii depuse, imitîndu-i pe comentatorii afoni de la lansarea filmului O noapte furtunoasă al lui Jean Georgescu ca autor şi I. I. Cantacuzino ca producător: "s-au găsit doi oameni care să se înhame", "o muncă de sclavi, de roboţi, de martiri", "eforturi supraomeneşti"! Nenorocirea e însă că cele 678 pagini în format expandat ne provoacă tocmai în acest sens dezoblijant. Deşi noua ediţie a "micii enciclopedii" nu-şi spune "mare", caseta introductivă a Argument-ului pretinde mai mult decît atît: "O istorie a cinematografului mondial", "o sinteză suprasaturată de informaţii", "un releveu minuţios", "un atlas", "un dicţionar cronologic", "o antologie" a comentariilor critice (sublinierile din volum). Apar articole noi, de anvergură eseistică, în raport frecvent disproporţionat cu altele, cu extensiuni socio-politice, uneori prin vama filmologiei franceze prosovietice din anii '50-'60 (cu mustrări doctrinare, ca în cazul impresionismului, pag. 59), alteori sursa transparentă fiind prea delicios respectată în litera şi spiritul ei "1919... 4 martie. Sovietul din Moscova emite "Decretul privind introducerea controlului muncitoresc asupra întreprinderilor cinematografice", primul decret al Puterii Sovietice cu privire la cinematograf, menit să (s.n.) împiedice stagnarea (sic!) activităţilor şi dispersarea bazei materiale (sic!) a cinematografiei". Menit(ă) să e o sintagmă predilectă: "menită să încurajeze", "menită să faciliteze" ş.a.m.d. În discuţie sînt însă îndeosebi simţul critic al proporţiilor, un deficit în perceperea şi valorificarea inedită a datelor, dificultăţi în însăşi colaţionarea surselor. Se întîmplă să ne tulbure pînă la derută două pagini aflate faţă în faţă. În trena protocroniştilor care ne-au atribuit primate sud-est europene (şi nu numai), pagina 10 ne întristează cu informaţia că la 29 aprilie 1896 au loc la Budapesta proiecţii ale casei Lumière, iar la 24 mai acelaşi an la Belgrad (înaintea celor de la Bucureşti), dar pagina de vizavi ne reanimă bucuria cu ştirea fermă că "primele proiecţii cinematografice" se produc în "Ungaria (Budapesta)" abia la 11 iunie 1896. Alteori şocul e la distanţă. Pagina 53 consemnează că la 15 decembrie 1919 "Louis Lu-mière este ales membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Cu acest prilej, fratele său, Auguste, confirmă public că Louis este singurul inventator al cinematografului" (şi, ar fi de adăugat, mai important, autor al filmelor respective), asta după ce la paginile 7-8 ni se servise versiunea vetust-belferească a iniţierilor din 1895.
Ca să ne recuperăm noi înşine din tumult, colacul de salvare paradigmatic este dilema netranşată la dispariţia lui Cantacuzino: între asumarea unei criteriologii şi adaosul aglutinant. În funcţie de acestea, se disting de la sine calităţile şi defectele construcţiei. Conştiincios, Argument-ul are calitatea de a ne preveni de altfel prompt asupra reînnodării unei tradiţii locale cunoscute, alta decît cea a Filmografiei adnotate. Spre deosebire de tandemul I. Cantacuzino - B.T. Rîpeanu, în noul cuplu auctorial domină complexul protocronist, cu funcţia suplimentară nedeclarată, de întîmpinare a eventualului verdict al compilaţiei: "În plan mondial, acea carte românească de cinema (frumos spus despre tomul din 1989 - s.n., n.n.) deschidea seria unor volume înrudite conceptual, consacrate centenarului cinematografului din 1995 (...), lucrări (care - n.n.) au apărut în Franţa, Germania, SUA, Marea Britanie ulterior volumului nostru". Cert e că, după primul cuvînt atestat prin asamblajul invocat, s-a intrat în angrenajul fatal al ambiţiei de a deţine şi ultimul cuvînt - sinteză implicită a "seriei de volume", prin trecerea comasată de la "mica enciclopedie" (605 pagini format 13/20) la "istoria cronologică" (678 pagini format 17/24). Impresia unor rime vindicative cu superproducţiile pe peliculă ale "epopeei cinematografice naţionale" fiind totuşi contrazisă de însuşirea discretă a unor pronunţări critice faţă de specia în cauză. Fie şi ca apendice anonim la citările ample şi nominale din apologeţi, în alineatul despre capul de serie al "epopeei", Tudor (1963), în fapt recoafare a formulei din Nepoţii gornistului (1953), se introduce corecţia că montarea recidivă ţine de un "program de traducere în imagini a istoriei României în spiritul unei mito-logii convenabile propagandei regimului". Aceeaşi indecizie circumspectă, cu proporţiile răsturnate, la altă inaugurare închipuită; "primul lungmetraj al cinematografiei româneşti socialiste", Răsună valea, detaşat în caseta anului 1950 ca eveniment de anvergură planetară, dar datat la Indice 1949, după tipicul aplicat enclavei filmelor româneşti, nu după premierele publice, ci după "copia standard", raportată de la Buftea o dată cu planul de producţie (ne)îndeplinit). În lumina şanselor lor virtuale, antologiştii ies cînd sînt liberi de astfel de situaţii dilematice, ca în nota eliptică ingenioasă care încheie ultima pagină, listînd cu ironie în subtext cifrele producţiei de filme a anului 2000 din 30 de ţări ale lumii plus România: "India - 764; SUA - 478 (...); Italia - 103; Marea Britanie - 90 (...); Danemarca - 21; Ungaria - 21 (...); Irlanda - 3; Macedonia 1; Cipru - 1; România - 0.
Fireşte că nu ne ajunge spaţiul să înregistrăm măcar tipologic virtuţile utilitare şi malformaţiile congenitale ale unei opere atît de compozite, nici măcar pe cele din categoria inexplicabilului, cum sînt absenţa cronicilor lui Mihail Văcărescu din 1896-1897 sau a celui mai de seamă film mut românesc, Maiorul Mura (1928), datorat mai ales lui Jean Georgescu, cu Elvira Godeanu (care nu figurează nici la Indicele de nume) în rolul principal. Asta în timp ce...



Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu, Cinema.... un secol şi ceva. O istorie cronologică a cinematografului mondial. 3 martie 1895-31 decembrie 2000. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, 678 p., preţ neindicat.